Dorel, intelectualul

Dorel, intelectualul, cunoaște marile nume de scriitori. Îi citează în cele mai banale discuții cu o vorbă trufașă, zâmbind larg. Îi place să-și trateze amicii de teapa lui ca pe niște mediocri bătuți în cap. Se laudă că merge la teatru, însă fără a pricepe prea multe din cele derulate pe scenă. Dorel ascultă muzică de toate felurile. Merge la petreceri unde învârte domnișoarele până scoate untul din ele. După câteva pahare începe a fredona manele. Dorel e multivalent. Așa-i place lui. Trăiește viața din plin, dar nu pregetă în a căuta informații pe wikipedia despre personalități ori concepte ce țin de cultura generală. În paralel, află cu dibăcie neologisme de pe dex online. Cunoștințelor vaste nu li se potrivește decât un vocabular savant. La nervi, scapă înjurăturile fără frâu. Are sânge fierbinte-n vene, iar când i se urcă la cap uită de orice pudoare lingvistică și se afișează nestingherit cu carnea-n gură.  Pe pagina lui de facebook găsești cugetări ale marilor gânditori, pe care Dorel le aruncă precum niște pastile muritorilor de foame. Poza de profil îl înfățișează alături de o mare personalitate. Nu contează că s-a milogit ca un lingău de omul ăla să se tragă-n chip alături lui. În cazul dezbaterilor politice scoate artileria grea. Îi trimite pe cei ce nu-s pe-a sa lungime de undă ba în originile maicii ce i-a născut, ba în negrul și prea-plinul de pucioasă iad. Limbajul e grotesc.

         
           Zilele trecute purtam o discuție cu un astfel de Dorel. Mi-a adus un argument de-al unui filosof cu    
           nume greu. Asta da tehnică de intimidare. După încă două replici mi-a confirmat faptul că nu            
           pricepuse nimic din prețioasele vorbe ale gânditorului. Dorel e omul dual: constructorul ce vrea să-și
           depășească condiția pentru a avea o imagine mai bună, petrecărețul cu limbaj colorat ce pretinde că
           are o cultură cel puțin exhaustivă. Dorel, intelectualul, e omul frustrat ce nu poate decide de-i  
           intelectual ori golan. El e struțocămilă. Să împace pe toată lumea....

         CLICK pentru a-l vedea pe Dorel în acțiune.

Burduhanul şi zgârie-brânză

Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.

                                                                                                         Tudor Muşatescu

În România e plin de câni. Mici şi mari,  pufoşi şi înţoliţi ori jigăriţi şi râioşi sunt pe peste tot. Paradoxul e că nici măcar unul nu poartă ţanţoş în măiastra-i coadă covrigi. Fiecare clefăie cu ochii-n patru codrul de pâine sleit. Lupta e aprigă. Haite nu mai există de ceva timp. Fiecare stă-n colţul lui, întotdeauna treaz, ca nu cumva concurenţa să-i fure boţul de pâine. Adevărate potăi, muşcă şi cea mai binevoitoare mână-ntinsă, numai să mai câştige niţel.

Economisim orice. Calculăm amicilor datornici până la ultimul leuţ şi uităm să mai facem invitaţii la masă. Am ajuns să ne zgârcim la sânge pentru un loc în autobuz. Dulăii cei mari năvălesc mai să rupă uşile, doar-doar vor prinde locul râvnit. Nu contează că eşti vagabond ori domn. Lătrăm cu toţii în lupta de a ne face auzită ruşinoasa chitroşenie. Drepturile nu mai sunt ce erau. Le vânturăm mai degrabă în faţa semenilor a să priceapă că merităm ce-i mai bun. După noi, potopul!

România lui palmă-n fund e una sălbatică. Turiştii o fotografiază cruciţi. Suntem prea câini să mai dăm un sfanţ unei bătrâne, prea zgârciţi să ajutăm un prieten la modul cel mai dezinteresat, prea egoişti să mai lăsăm să treacă de la noi, prea hulpavi să mai fim empatici. Suntem guvernaţi de burduhan în patria lui zgârie-brânză. Măcar de-ar avea ce să ne fure cineva, în afară de sufletele haine!

La așa educație...așa viitor

    Nu trebuie nici să fim prea cârtitori. Școala nu ne lipsește chiar cu desăvârșire. Am putea spune, privind în urmă că stăm chiar bine. Orice amărât știe acum să buchisească nițeluș. Nimeni nu mai pune deș'tul și o cruce lângă când trebuie să se semneze. Față de ce-a fost pe vremea bunicilor noștri când din tot satul doar dascălul și sanitarul deprindeau tainele mânuitului peniței, acum ne putem considera ieșiți la lumină. Problema e că la vremuri noi și provocările sunt altele. Într-o lume a vitezei, buchiseala nu ți-e de niciun folos dacă nu ai unde s-o aplici. Astăzi societatea are nevoie de oameni bine calificați și foarte bine disciplinați. În diferite domenii. Pornind de la, să zicem, condusul basculantei și terminând cu, să zicem iarăși, practicarea medicinei.
     Să luăm exemplul Germaniei. Nu cred că are rost să-i luăm în discuție performanțele economice, sau de orice fel or fi ele. Aproximativ patru zeci de milioane de roboței (atât numără populația ei activă), muncesc extrem de precis și de eficient, ca niște mici rotițe dintr-un mecanism perfect. Calitatea muncii lor e un brand în toată regula. Stai și te întrebi: de unde atâta dăruire, atâta poftă de lucru și atâta responsabilitate? E bine de amintit cîte ceva din sistemul lor educațional, iar dacă asta vi se pare că are legătură cu cele de mai sus, atunci n-am tocit tastatura de pomană.  Ar fi mult de vorbit despre metodele de predare, încă din cele mai mici clase. Totul are o logică, balastul e eliminat iar copilul învață pe fișe de lucru doar ceea ce-i va folosi cândva. În clasa a cincea se face departajarea. Elevii cu aplecare spre carte pot spera la gimnaziu și mai departe la un bacalaureat și la o facultate. Pentru restul, așa numita școală principală, sau cea reală rămân ca opțiuni. Aici învățătura nu e pe brânci, ci partea practică primează. Urmează apoi școala de meserii. În funcție de meserie, aceasta poate dura între doi și patru ani. Sistemul e simplu. Instituția de învățământ încheie contracte cu firme interesate, partea de teorie rezumându-se la doar câteva săptămâni pe semestru. Astfel, elevul vede exact dacă ceea ce studiază e pe placul lui sau nu. Firmele beneficiază de mână de lucru ieftină, disciplinată și fără prea multe pretenții. Copiii sunt deprinși cu munca, cu responsabilitatea și în plus câștigă și bani. La sfârșitul anilor de practică capătă calificarea în respectiva meserie. Aceasta e mană cerească într-o țară vest-europeană. Fără astfel de patalama, oricâtă meserie ai ști, tot salahor rămâi. Când însă ești calificat, se bat angajatorii pe tine. Ai drepturi, remunerația minimă îți e garantată prin lege, iar aceasta e mai mult decât decentă. Așa se face că la sfârșitul școlii, tinerii sunt gata integrați în câmpul muncii, cu experiență-n domeniu cu tot. De-a lungul timpului, un astfel de sistem a creat un respect aproape religios al individului față de muncă.
    Revenim la România. Aici sistemul e după ureche. Numărați singuri câți miniștri ai educației am avut doar anul acesta. Fiecare cu liota lui de căpușe, fiecare cu propria lui viziune. Dărâmă tot ce au făcut predecesorii și promite c-o să facă multe. Pe urmă e schimbat...și tot așa. Reformele se fac pe genunchi și provoacă și mai mult haos. În urmă cu câțiva ani se lua decizia desființării școlilor profesionale. Ce amar de logică o fi stat la baza  acestei decizii, nu putem nici măcar să bănuim. Cert e că ne-am ales dintr-o dată cu o grămadă de loaze fără chef de învățătură ce trândăvesc pe băncile...(hai să încercăm un termen pretențios) școlii. Să intri într-o instituție populată de astfel de specimene, e un gest de curată nebunie. Prostia stătută e bombă cu ceas. Nu știi unde explodează.

    O decizie, teoretic vorbind, corectă a fost cea a bacalaureatului pe bune. Adică fără copiuțe și fără rezolvări împărțite de directori în timp ce supraveghetorii se uitau pe fereastră. Asta ne-a făcut să vedem cât rahat a putut fi îndesat sub preș în toți acești ani. Universitățile particulare au propășit spectaculos, profitând de naivitatea generală. Ne-am ales cu aceleași loaze, și mai dezorientate, și mai fără chef de treburi serioase, dar cu diplome numai bune de înrămat.
    În tot tabloul, dascălii se integrează perfect. Cei mai mulți au renunțat la orice ambiție profesională. Cască, se scarpină, leafa e mică, copiii obraznici, fără să vrei și tot te resemnezi. Printre ei, câte unul cu țâfnă, trece drept profesor bun. La el nu trece nimeni cu mai mult de 5. Asta e concepția românească de profesor bun. Ăla care pică pe toată lumea. Extrem de exigent cu elevii/studenții. Cu el niciodată. Închipuiți-vă că ar fi tâmplar și că aproape toată mobila care-i iese din mână e bună de pus pe foc. Ce încredere să ai în asemenea profesionist?. Dar asta face parte din cultura românească. Când prinzi amărâtul la ananghie, să-l freci bine de tot. Cât ai tu chef, pentru că-ți permiți. Pentru că tot vorbim de cultură mioritică, probabil știți că și la dăscălime, papornițele cu țuică, caltaboși, sau plicurile discrete au mare trecere. Când însă buzunarul e pe dos, există și alte chestii interesante de dat la schimb...

    Suntem într-un cerc vicios. Bugetul nu-și poate permite un sistem educațional adevărat, dar fără oameni de calitate țara se duce de râpă. Nu discutăm de doctorate luate pe ochi frumoși, c-o dăm în politică. Totuși, nu putem să nu discutăm de un sistem putred care produce  rebuturi pe bandă rulantă. Zilele trecute, un elev a fost snopit în bătaie cu o rangă metalică, chiar în curtea școlii unde învăța. Puțin a lipsit până la o tragedie. Directorul o scaldă, cum știe el mai bine. În Mediaș, un bătrân a fost agresat pe stradă de un grup de copii. Ce-o să fie de noi când acei copii vor crește?...

 În Sălaj, un alt grup de copii a atacat un grup de turiști străini cu pietre și bâte. Bieții oameni au scăpat cu greu, cu multe vânătăi, oase rupte și o spaimă pe cinste. Vor duce cu ei amintirea unei țări de sălbatici pe care e bine s-o ocolești. O parte pozitivă există totuși în toată povestea. Un tânăr clujean, Traian Almășan, a spălat de unul singur imaginea României. Acesta a oferit turiștilor un sejur gratuit ca și consolare pentru patimile îndurate. Din păcate însă, cu o floare nu se face primăvară.

Stingheră epistolă la început de an școlar

A nu sprijini lupta pentru luminarea poporului, a lucra contra existenței sale, este tot una. 

                      Spiru Haret

Azi a început școala pe bune. Ieri au existat clișeicele discursuri despre performanță, pe care în dogoarea soarelui din curtea școlii nu le ascultă nici corpul profesoral, nici părinții și cu atât mai puțin elevii nerăbdători să mai asculte picanterii din timpul vacanței. Teoretic, astăzi au început adevăratele lecții. În unele școli și practic. În altele, grupa 0 a luat prin surprindere conducerile, iar prichindeii au stat pe mochetă. Asta până când vin bănci și pentru ei. Unii profesori preferă să flecărească verzi și uscate până ce se reobișnuiesc învățăceii cu mediul scolastic. Anul școlar se-ncepe cu dreptul. Timpul ne-a arătat că se sfârșește pe brânci. Rezultatele de la examene îngenunchează sistemul românesc de învățământ, dascălii și elevii prea ocupați să-și trăiască searbăda viață pentru a-și construi un viitor. 

A fi performant sună a utopie. Să se treacă cu un 5 și toată lumea este mulțumită. Cu note bune nu ai mai multă pâine pe masă. Toți sunt o apă și-un pământ. Cam asta e filosofia noastră. După ce se obține diploma de bac cu chiu, cu vai, ai noștri tineri la școli înalte învață. E frumos să fii student. Nu contează că ulterior se moare de foame cu diploma nemeritată-n mână. Părinții trag din greu să susțină odraslele la facultate. După primul an, mulți nefericiți se retrag. Nu fac față unor serioase examene și basta! Cei mai realiști uită de mediul universitar și încearcă o cinstită meserie. Mai sunt și cei care fac maraton prin facultăți. Rar se întâmplă ca acești dezorientați să-și găsească menirea. Dacă timpul ne poate învăța ceva, este faptul că o a doua șansă o primești cu mari dificultăți. Iar atunci când o ai, e ciuntă, oarbă sau surdă. Niciodată nou-nouță. Cei ieșiți de pe băncile școlii românești nu vor să priceapă asta. Asta pentru că nu sunt învățați faptul că meserii precum tâmplar, sudor, constructor, manichiuristă, coafeză etc nu sunt o rușine. Mai ales atunci când sunt practicate cu o mare seriozitate, nu cu creier-spălat de Dorel. Facultățile sunt medii pentru cei ce au în sânge o rigurozitate academică, doresc să acumuleze informații și... să fie buni. Sau așa ar trebui să fie...

Toamna mă apucă o nostalgie de liceu... Pentru mine nu a fost un cimitir al tinereții. Mai degrabă un pământ fertil unde, timid, am reușit să înfloresc. Nu mulți au norocul să dea peste Dascăli care te pot responsabiliza. Oamenii cu adevărat mari nu fac numai o frumoasă paradă de cunoștințe. Ei te învață-n înțelepciunea lor să faci lucrurile desăvârșite din prima rundă, pentru că bătălia este grea, iar mulți sunt eliminați. Pentru cei ce nu cunosc tipul acesta de încurajare, vă îndemn să luați stingherele mele rânduri drept o epistolă a disperării în lipsa deciziilor înțelepte în realitatea imediată.

A fi medic ori călău? Asta-i întrebarea...

Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.
                                                                         Hipocrate

Ca să te tratezi la vreun medic în România trebuie să ai sânge rece. Mult sânge rece. Asta pentru că se poate întâmpla orice. Pe lângă asta mai ai nevoie de un plic doldora de bani, sacoșe cu lapte, caș și țuică și mai ales o atitudine slugarnică în fața medicului. Pană la urmă, el e cel cu carte, iar viața ta ori a celor dragi atârnă de bunăvoința lui. De oprit tonul superior și remarcile nesimțit de ironice nu prea ai cum. Omul a studiat medicina, nu bunele maniere ori empatia... În plus, saloanele sunt de doi bani. E bine dacă nu prinzi loc într-un salon mixt. Cei care au avut de-a face cu medicii știu că există și această posibilitate. Adică să dormi și cu femei și cu bărbați. Mirosul este mai mult decât pregnant, iar gândacii colcăie. Bani nu sunt de investit în spitale. Se poate investi ceva ce n-are preț și poate aduce mult bine: spiritul pe profesionist împletit cu bunul simț.

La noi nu există așa ceva. În plus, se pare că nu ajung pericolele din trafic unde dai peste tot soiul de zevzeci vitezomani și inconștienți sau de pe stradă când poate să-ți dea vreun psihopat în cap (pentru ca apoi poliția să n-aibă 1000 de lei pentru a analiza probele ADN, dar asta e altă poveste). Pericolul este să dai peste un cretin de medic care să te nenorocească. Un flăcău în floarea vârstei a murit la Sibiu având o banală tăietură la încheietură, pentru că medicul a trebuit să se ducă dincolo să-i aducă o mască de oxigen. Cum se explică, oare, delăsarea unui pseudo-medic părinților a căror carne tremură a tragedie? Un alt tânăr a murit pentru că dispecerul a uitat să trimită ambulanță. Oameni buni, nu e ca și cum ai uitat să iei pâine! Acum se pregătește înmormântarea nefericitului. Pe lângă aceste cazuri fatale, mai există și deja-obișnuitele neatenții. Adică se mai uită câte una, alta prin organele pacientului. În schimb, nu există pic de milă și de obraz când vine vorba să ceri bani unui viitor tătic în schimbul unei atenții de naștere, nu de chiuretaj. 

Nu voi nega faptul că există și excepții. Adică doctori blânzi ce, dacă ești bătrân te tratează cu respect de fiu către părinte, ori de ești tânăr, îți poartă o grijă părintească. Acești medici nu ar trebui să reprezinte minoritatea

Cu toții avem pacienți în familie. După nenumărate nesimțiri ale așa-zisului monstru sacru al oftalmologiei în România, tatăl meu a decis să se trateze în Italia. Acolo este măcar considerat om. Cazuri identice mai există. Așteptând ca ușa medicului unde era programată, o cunoștință a avut în final tupeul să deschidă ușa. Medicul era tare ocupat. Se juca Mario pe calculator. A scris o rețetă-n scârbă și hap, ți-am luat banii! O femeie a fost aproape ucisă din pricina unei concentrații mult prea mare de citostatice.  În tot acest peisaj, holurile spitalelor sunt pline de oameni cu figuri schimonosite de suferință și care măcar speră să dea de bine. Își iau și ultima bucată de pâine de la gură pentru a li se oferi atenție. Trăim în capitalism. Totul are un preț. Medicii români au ajuns precum niște vulturi ce ciugulesc din cele mai necăjite stârvuri. Mă cutremur când mă gândesc cum se pot duce liniștiți acasă, sau cum pot dormi... Nu se mai poartă să fii empatic. Cu empatia nu-ți faci piscină, nici nu-ți permiți vacanțe-n locuri exotice. Avem o viață până la urmă, aceea trebuie trăită. Nu înțeleg de ce a lor e mai prețioasă.

.Când vine vorba de sarcasm, Ada Milea este o maestră. Click!

Două Românii

     Despre prima Românie nu prea are rost să vorbim. Ne uităm în jur și ne-apucă lehamitea. Mizerie, nesimțire, treabă făcută de mântuială și o mentalitate care ține pe toți în sapă de lemn. Se fură ca-n codru, de la cel mai mic până la cel mai mare. De departe, politicienii sunt cei mai nesimțiți. Nu suferă să fie deranjați din agoniseală, și pozează în martiri dacă situația o cere. Mai apoi ne râd în nas. În prag de alegeri ne redevin prieteni. Ne împart cizme de cauciuc, ca să putem înnota prin noroaie. Banii de drumuri se zvântă pe nesimțite. Noroaiele...nu prea...
   Mai jos, se fură cu același sârg. Vracii (mă feresc să folosesc termenul de medic, bolnavii știu de ce...) umblă doar după căpătuială. Dacă ai plic dintr-ăla gros, mai poți spera. Nu cine știe ce.Tot de noroc trebuie să te agăți. Măcelarii nu știu prea multe. Te smucesc, te fușăresc, de-ți trebuie șapte vieți ca să poți scăpa. Își uită mănușile sau ochelarii la tine-n mațe și pe urmă tot tu ești de vină.  De dascăli numai de bine! La salariile pe care le au, faptul că unii din ei își scot învățăceii la produs de plăceri jilave e o chestie cât se poate de inocentă. Nu e de mirare așadar, că  la prostime, legea junglei e decalog. Ați văzut pensionarii cum se calcă-n picioare pentru o pungă de fidea la ofertă? Sau, mai rău, pentru un gâlgîit de aghiasmă? În ce țară civilizată ați mai văzut victime ale accidentelor rutiere buzunărite fără pic de compasiune de trecători? Sau, unde ați mai auzit de morți furați din morga spitalului?...

    România asta e mare. Foarte mare. Mai mare decât în cele mai patriotice fantezii. Se întinde de pe mioriticele plaiuri și până...hăt la însoritul balcon al Europei. Pe unde trecem, prefacem civilizația altora în manelăreală. Își scuipă-n sân străinii când ne văd prin preajmă.  Mândrie de a fi român?...Dați-mi măcar un motiv adevărat. (iar aici sărim peste clasicele Ștefan cel Mare, Hagi, Nadia Comăneci, oțelul de Reșița din care e făcut turnul Eiffel, albastru de Voroneț, etc) Mă refer la ceva nu neapărat măreț, dar palpabil. Nu la istorie spicuită. De pildă, România, țara cu cel mai modern sistem de sănătate din...(hai să nu ne aruncăm prea tare) sud-estul Europei. Sau la țara unde democrația e pe bune. Sau unde învățământul e învățământ. Sau, măcar unde naționala de fotbal joacă fotbal...




    Cea de a doua Românie e mică. Atât de mică, încât  mulți dintre noi nici n-o văd. Dacă ar fi s-o punem cap la cap, am avea imaginea unui canton Elvețian. Curat, cochet, dar cu un farmec aparte. Aici oamenii sunt calmi și își zâmbesc unii altora chiar dacă nu se cunosc. Orice ar lucra, sunt pasionați de ceea ce fac. Perfecționiști și eficienți, sunt imaginea profesionistului pe care ai vrea oricând să-l întâlnești. În jurul lor totul are parfum de civilizație. Sortează gunoiul, chiar dacă vecinii n-o fac, folosesc punguța când ies cu câinii în parc (jur că am văzut români adunând cu punguța în urma câinelui!!!) și parchează întotdeauna regulamentar mașina. Își plătesc taxele la timp și nu se răstesc la polițiști când sunt amendați. Sunt onești și au spirit civic.  Muncesc din răsputeri ca să le ofere copiilor lor o Românie mai bună. Iar asta nu e utopie.Oamenii ăștia chiar există. Iar România din jurul lor e superbă!!...

    Pentru că tot ni s-a vorbit de majorități ce zdrobesc în calea lor tot, asta chiar e problema României. Și nu doar în Parlament. Problema e că România-manelară e mult, mult prea mare. Atât de mare, încât zdrobește normalitatea unei minorități. Dureros e faptul că oameni, alminteri cu aplecări spre civilizație se lasă înghițiți de delăsarea generală. Matematic, logic, ori teoretic România civilizată n-are nicio șansă. Și totuși, minuni mai există. Totul ține de dorința fiecăruia dintre noi.

O nuntă, două mirese și nici un pic de omenie*

click!

Ne-am nuntit toată vara. Nunțile sunt de tot soiul, precum mirii. O mireasă preferă o ținută clasică, de prințesă, cu un coc spaniol prins perfect, buchet din trandafiri roz ori bujori, în timp ce alta adoptă un stil modern, fără voal, bucle foarte lejere și rochie cât mai simplă. În timp, nunțile au devenit un soi de afacere. Cu cât ieși mai bine după numărarea banilor primiți în plic, cu atât afacerea a fost mai profitabilă, iar startul în doi e mai promițător. Cam asta e ecuația nunților unde apar invitații drept principali sponsori. E normal să fie așa. Cu toate astea, contează enorm cum ești tratat la o nuntă. La o adică, dacă tot plătești, măcar să mănânci bine, iar mirii să-ți dea nițică atenție.

Nu știu cum sunt alții, însă eu când merg la o nuntă uit de restricțiile dietei pe care o țin. Felul preferat este aperitivul pentru care în ziua respectivă nici nu-mi iau micul dejun. Probabil cunoașteți dezamăgirea când observați că în platoul adus de chelner sunt o grămadă de felii de salam ori șuncă, omniprezenta roșie umplută cu salată de vinete și cașcavalul tăiat în zigzag. Să ne înțelegem, salam tăiat pot să-mi iau de la un magazin de mezeluri, frumos împachetat în hârtie și să-l mănânc pe capota mașinii trasă pe marginea șanțului. Îl pot asezona și cu cașcaval. Dacă sunt chiar pretențioasă, îmi iau instrumentul de ciopârțit frumos și mi-l fac și-n zigzag. Salata de vinete e mâncarea studentului, după zacuscă. Mi-o așază mama cu multă migală în caserole pe care le țin la congelator. De cele mai multe ori, asemenea aperitive sunt debarasate aproape intacte. Mirii zâmbesc, crezând că și-au îmbuibat oaspeții. De obicei, un aperitiv bun e mâncat aproape în întregime, însă dacă omul abia se atinge de el, înseamnă că e, vorba românului, cam nașpa. Între feluri mai suntem îmbiați și de tot soiul de gustări. Alune ori biscuiței, de care nu-mi prea vine a mă atinge. Sunt așezați într-un bol la 10 persoane, fiecare scăldându-și buricele degetelor în ele, după care le atinge hotărât de propria-i gură. Asta dacă are bunul simț să nu-și lingă degetele. Prefer niște pateuri așezate frumos pe un platou pe care le poți lua cu o paletă. Mai e problema fructelor. Le iubesc, nu asta-i problema, dar nu am priceput niciodată de ce se oferă banane?! Pe bune, e maimuțesc să mănânci banane la nuntă. Merele sau perele sunt în aceeași oală. Imaginați-vă o domnișoară elegantă clefăind zgomotos un măr. Restul felurilor de mâncare oglindesc de cele mai multe ori o radicală economie și lipsă de imaginație. Cartofii sunt răsfirați pentru a părea mai numeroși, ciorba ajunge numai până la jumătatea castronului, iar lista continuă. Măcar la asemenea ocazii ne permitem să gâfâim de sătui, însă nu ni se permite. Am fost plăcut surprinsă să văd la o nuntă că sarmalele au fost servite în coajă de pâine. Inedită idee și mult mai fericită decât 3-4 sarmale înșirate pe farfurie cu o mămăligă leșinată lângă. Asta numesc eu atenție la detalii. Tortul este un mit. Asta pentru că de cele mai multe ori e grețos și înțesat cu tot soiul de creme. Prefer unul simplu, cu fructe, care să mă facă să uit gafele de pe parcursul serii. Mai e și problema sucului. Oameni buni, la nuntă mergem să bem suc, nu să ni se facă băltoacă în stomac de apă că sucu-i scump!

Cel mai dureros este atunci când mirii n-au nicio treabă cu tine în calitate de invitat. Unii nici nu te invită la fotografii, iar cei care o fac uită să le mai și trimită. Iubesc atunci când primesc fotografia cu mirii în plic. Este un semn de respect, care arată că nu ai făcut un gest de bunăvoință în van. Am mers la tot soiul de nunți. Nu am întâlnit niciuna perfectă, însă mă simt profund jignită atunci când simt că nu mi se acordă respect, iar tot ce contează e plicul. Parc-aș fi jefuită.

* Titlul postării este preluat dintr-un ziar din vremea comunismului, asta pentru a nu primi porecla de domnișoara Ponta :)

Homo religiosus şi lumea profană

Ne-au spus-o mulţi. Orice am face ne-am născut cu o dorinţă de a ascede către Divinitate. Oricare ar fi religia pentru care optăm, respectiv confesiunea, cam asta ar trebui să simţim toţi. Mai restrictivă ori mai incisivă, comunitatea religioasă din care facem parte îşi pune amprenta asupra comportamentului în societate. Cam asta ar fi teoria. Este evident elaborată de oameni cu carte, care încă mai cred... Oamenii de rând sunt împărţiţi: cei care au găsit comuniunea sacră după care atâta au tânjit şi maifestă o profundă stare de exuberanţă, cei ce trăiesc religia în mod fanatic şi sunt militanţi ai prozelitismului, aceia ce sunt pasivi şi respectă anumite datini fără să mai treacă informaţia prin creier, cei ce văd în instituţia Bisericii numai forme de manipulare, iar lista continuă cu nuanţele de rigoare. În general suntem religioşi la ocazii. La nunţi, botezuri, înmormântări, sărbătorile cele mai importante când mai aprindem şi câte o lumânare şi în special... la necaz. Pe aceşti oameni îi vezi într-o oarecare zi în lăcaşul de cult, ţinând în palmă cărţulii de rugăciuni în timp ce şuşotesc ceva. În general au ochii plini de lacrimi. În momentele acestea se iau marile decizii ale vieţii, se fac promisiuni şi se negociază la sânge cu Dumnezeu. De cele mai multe ori, odată cu trecerea năpastei se uită promisiunile şoptite în chin. Dumnezeu în  bunătatea Lui celestă iartă din nou. Cam aşa ne manifestăm noi setea de spiritualitate. Ne-o şi asumăm. Până la urmă tindem noi către o transcendere, dar şi Aghiuţă a avut grijă să-şi bage codiţa.

În tot acest peisaj, liderii spirituali ocupă o altă poziţie. Ei clatină blajin din cap, plescăie cu un aer bătrânesc şi dau sfaturi părinteşti. Poartă straie sobre, Scriptura învelită în piele de viţel şi filele aurite, au vorbe de duh, zâmbet uşor trist şi manifestă însingurare. Ei îşi dau importanţă: şi-aşa e lumea depravată, dacă n-ar fi ei, ne-am da cu totul necuratului. Dialog între cele două există rar, iar atunci când are loc e cam rigid.

Întâmplarea face că astăzi am vizitat bisericile Clujului. Îngrijite, cu o arhitectură impunătoare, vitralii impecabile şi destui enoriaşi ajunşi la capătul răbdării. Atmosfera era încărcată, capetele adânc plecate, iar mâinile tremurânde. Pe fundal se auzeau melodii bisericeşti în note funerare. La altar iese preotul în sutană cu mânecile suflecate dând cu aspiratorul. La doi paşi, oameni îngenuncheaţi de poveri. Dialogul era astăzi suspendat. 

Amintirea unei frumoase limbi

„De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?" (Gheorghe Sion, Limba românească)


În puțini versurile de mai sus trezesc emoții sau vreo urmă de patriotism. Limba română a devenit un ingredient al mitului poporului român. În zilele de astăzi se mai aud câteva strigăte răgușite ale intelectualilor care conștientizează faptul că ne tratăm limba ca pe o prostituată. Oricât de clișeic ar suna, motivul principal este numărul dramatic scăzut al acelora care mai citesc. Timp nu mai e. Informația o luăm rapid în fața micilor ecrane, din gura unor neica-nimeni ce au senzația că fac muncă de profesioniști. Amară amăgire. O arată statisticile. Televiziunile cu audiențe record sunt cele care își bat joc în ultimul hal de regulile limbii. Pentru cei care nu au aflat trista veste, click aici. 

Absolvenții de facultăți și de licee vorbesc bilingv. Sună...altfel. Nu contează că sună tâmpit. Așa se vorbește acum. Ne conformăm. Fraza se începe într-o română la nivelul copilului de clasa a 3-a și se termină cu arhicunoscutul you know. Adicătelea știi. Avem și noi cu ce, nu asta-i problema. Dar cum așa-i trendul, în română tendința, discernământul nu-și mai are locul. Glumele sunt funny. Nu pricep de ce-ar fi rușinos să spunem amuzant sau comic. Sentimentele au trecut și ele granița. Love u și miss u sunt adevărate laitmotive. Atenție, nu lightmotive! Lista continuă la nesfârșit. Rețelele de socializare sunt adevărate manuale pentru Cum să-ți bați joc de limba română. Graiul de tip struțocămilă e tot mai frecvent. Să pui un amărât de-asta să vorbească fluent cinci minute înseamnă să-l schingiuiești. Propozițiile sunt tot mai greu de legat atunci când în minte e un talmeș-balmeș. Nu vă amăgiți cu ideea că măcar se cunoaște bine limba engleză. Aceia ce știu la un nivel înalt limba engleză, o știu și pe a noastră. Pe lângă asta, mai știu și să aleagă. Adică să vorbească excelent fiecare limbă atunci când este cazul. 

Mulți fac amestecul de rigoare din necaz. I-a părăsit și ultima urmă de patriotism în sforțarea de a pune sistemul românesc pe roate. Așa că muncitorii din Spania, Italia, Franța etc vin acasă în mașini lucioase, cu tapițerie de piele, dotate cu toate cele și... cu o română uitată intenționat. Bătrânii lor părinți nu pricep prea multe, însă se bucură că odraslele și-au găsit locul în societatea occidentală. Habar n-au ei că limba stâlcită este chiar expresia frustrării unor neadaptați. Reproșăm cu piepturile pline de mânie maghiarilor că ne stâlcesc limba. Noi o facem fără mustrări de cuget. Uităm că s-a vărsat sânge pentru ca noi să putem vorbi o limbă a noastră, oficială.

Eu una iubesc limba română pentru că mai păstrează candoarea copilăriei. O iubesc pentru că îmi amintește de poveștile mamei ce nu aveau nevoie să fie bilingve pentru a fi fascinante. O respect pentru că îmi trântesc căciula de pământ în fața eroilor ce au luptat pentru ea. Mi-e dragă pentru că prin ea am cunoscut lumea și mi-am creat-o pe a mea. Mă fascinează pentru că îmi doresc să pot avea un discurs elegant și frumos elaborat precum cel al oamenilor de valoare. În rest, încerc să adopt sisteme occidentale care merg. Așa putem evolua, nu cu o limbă ce nu mai seamănă a nimic. 

România. Cronica unei săptămâni obișnuite

    ”Regele a murit. (...) Trăiască regele!”   (Mark Twain)

     O săptămână ca oricare alta. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Timpul  pare a avea o nesfârșită răbdare cu românii. Și românii cu el... Niciun eveniment mai deosebit. Totul e așa cum știm... De pildă, veștile interesante legate de autostrăzi (hai siktir!) nu contenesc a ne face să ne simțim români. Autostrada Arad -Timișoara începe să se surpe. 112 milioane de euro a costat toată ticluiala și n-a fost dată-n folosință oficial. Până la noi ordine, avem totuși voie să zburăm pe ea cu viteze de până la 80 de km la oră. Dar asta nu e tot. O nouă minunăție ni se pregătește. Autostrada care va lega Transilvania de Moldova va costa în jur de 30 de milioane de euro pe kilometru. Nici primarul Oprescu nu se lasă mai prejos și-și anuță și el suspendata ce va costa în jur de 110 de milioane de euro pe kilometru. Bravos și la mai mare!

Tot din categoria banilor fără număr-fără număr este și costul referendumului. Vreo 25 de milioane de euro pentr-un fâs. Dan Voiculescu l-ar mai vrea o dată. Tot pe banii noștri, desigur. Gospodarii din localitatea vrânceană Lepșa ne-au dat o adevărată lecție de simț civic. Au participat la referendum în proporție de 250%. Pe procurori i-a impresionat cel mai tare devotamentul lor. Între timp, România începe să dispară de pe hărțile oficialilor europeni. Astfel, socialiștii Uniunii preferă să se țină departe de București, chiar dacă în această toamnă erau așteptați aici la congresul PES. Oamenii, cu scaun la cap, chiar se tem de criticile presei la întoarea acasă. Așa că preferă locuri mai civilizate. Bruxelles, de pildă. Pe  de altă parte, vicepreședintele Comisiei Europene, Viviane Reding se arată tot mai sceptică cu privire la aderarea României la spațiul Schengen. Asta, în timp ce președintele CE, Jose Manuel Barroso, laudă Bulgaria pentru progresele înregistrate și o declară pregătită pentru aderare.

Ultimul cangur pitic de la grădina zoologică din localitatea Bucov, județul Vrancea, a murit...mâncat de câini. Partenera nefericitului animăluț murise de vreo câteva luni. Mâncată de șobolani.... Sesiunea de toamnă a bacalaureatului ne confirmă. Școala românească produce rebuturi. 24% e promovabilitatea. Între timp, se prefigurează o nouă vedetă ce ne va încălzi micile ecrane mult timp de-aici încolo. Așteptăm cu nerăbdare lansarea în muzică, politică, presă, etc a taximetristului din Tulcea. Omul are potențial. Eba, fata cu poticnelile și succesurile s-a măritat cu Sida. Cum era de așteptat, USL-iștii și-au trimis și ei urătorii. A, și ea să uit. Avem un nou președinte. A plecat interimarul și s-a întors suspendatul. Cel pe care îl tot alegem din doi în doi ani. Ar trebui s-o facem mai des, c-așa e mai democratic. Oricum, timpul nu prea mai are răbdare...

Filmul de weekend - Ladri di biciclette

Oficial se cam termină vacanțele, concediile, vara însorită și tot ce implica aceasta. Asta nu înseamnă că vom sta precum niște legume de-acum înainte. În consecință, cloșca are o propunere de final al săptămânii/vacanței. Laureat al premiului Oscar, filmul Ladri di biciclette (Hoți de biciclete), lansat în anul 1948, este în adevăratul sens al cuvântului o capodoperă semnată de cunoscutul regizor Vittorio de Sica. O poveste de viață superbă despre sărăcie, dragoste și familie. Vizionare plăcută și... așteptăm reacții! Aici Trailerul!

P. s. Poate așa mai trezesc interesul, iată și replica mea favorită din acest film: Orice are un remediu cu excepția morții.

Crainic tv în brava armată a presei românești

Atunci când sufletele națiunii freamătă după eroi și aceștia nu sunt de găsit, sunt ridicați la acest rang mediocrii ce apar zilnic pe sticlă. Li se dă puterea de a tăia și spânzura, însă în limitele impuse de culoarea politică a postului de televiziune. Discursurile le sunt șlefuite și persuasive, în general pe înțelesul prostului, ici, colo fiind azvârlit câte un neologism pentru a sublinia totuși o urmă de superioritate. Ținutele sunt apretate, umerii înalți, ochelarii fără ramă pun eticheta de intelectual, iar pixul ținut lejer între degetele trecute pe la manichiură costă cât o vacanță în străinătate. Trupurile le sunt zvelte, semn că trec regulat pe la sală, obrajii ușor pufoși de la fripturile pe care le mănâncă la restaurante pretențioase, iar zâmbetele de un alb imaculat. Cam așa arată moderatorii de emisiuni televizate. Omul de rând îi privește cu gura căscată și parcă și-ar dori ca măcar pentru o zi să fie-n locul unuia dintre ei. Ei influențează opinii și stârnesc scandaluri. Invită în platou reprezentanți ai tuturor taberelor, moderează după bunul plac discuții, iar atunci când acestea se încing și ies în totalitate din sfera unei conversații civilizate, ochii le zâmbesc numai gândindu-se la un nou record al audienței.

Războiul este multilateral. Un oarecare crainic apare drept comandant de armată în lupta cu partidul care reprezintă o amenințare pentru stăpânii săi, însă și în lupta cu alte posturi de televiziune, cu nimic mai integre, însă care aservesc concurenței. Omul din fața micilor ecrane ține telecomanda strâns în mână în timp ce trece de pe un post pe altul. În timp, i se formează o oarecare simpatie pentru unul dintre comandanți. Poate pentru că are un zâmbet mai galeș, o eleganță aparte sau pur și simplu este mai incisiv. Motivează afinitatea sa invocând argumentele de necombătut prezentate de crainicul X. Încet, încet, telecomanda-i scapă din mână și refuză să mai observe și alte opinii, urmărind același post. Se creează dispute, certuri cu privire la obiectivitatea unuia sau a altuia, bietul om de rând înrăit de o presă hulpavă după audiență uitând că nimeni nu-i va spune adevărul verde-n față. Intră așadar în război alături de idolul său cu un fanatism ce aduce cu prozelitismul manifestat de vreo dubioasă sectă religioasă. El deține adevărul gol-goluț, în timp ce restul populației este ignorantă. Taberele de război se măresc pe zi ce trece, odată cu perfecționarea unor discursuri ce de cele mai multe ori dau în nesimțire. La vot se merge-n consecință. Nu mai știm ce-nseamnă ideologia politică. Luptăm cu piepturile goale într-un război surd. Odată prinși în hora nebunească ni se așază pâcla pe ochi și nu mai vedem zveltul crainic plin de șarm așa cum este: un păpușar.

Un patriot

    "Orice împărăție dezbinată împotriva ei însăși este pustiită, și orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui." (citat din Biblie) 

  Să nu vă amăgească nicio urmă de optimism! Ar fi păcat să ne mințim singuri... Nu ne așteaptă deloc vremuri bune. Criza nu se-ndulcește deloc și din păcate, noi cei de la periferia Europei plătim și păcatele altora. Efectele secetei n-am apucat încă să le  simțim. O să le simțim... Economia României dă rateu după rateu, corupția e încă-n floare, iar reformele pe care le așteptăm cu toții nu mai vin. Sau dacă vin, o fac prost și aduc cu ele și mai multă derută. Și-atunci, în ce să ne punem speranța de mai bine?... Ar fi o cale. Lungă și extrem de grea. Muncă, perseverență, seriozitate, și mai multă muncă, sacrificii duse la extrem, cam la atât s-ar rezuma. Petru asta e nevoie însă de multă coerență. Cei care acum ne învrăjbesc ar trebui să ne înhame pe toți la un singur jug. Oricum, tot numai noi prostimea tragem, doar că acum o facem ca bezmeticii. În toate părțile. Ca-n fabula ”Racul, broasca și știuca”. Ideea e că avem nevoie mai mult ca niciodată de UNITATE!                         
      În urmă cu mai bine de 153 de ani, pe 24 ianuarie 1859, un eveniment la care mulți români nici nu cutezau să spere, ne schimba pentru totdeauna cursul istoriei: Unirea Principatelor Române. Aceasta venea în urma alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei la 5 ianuarie 1859, și ca domnitor al Țării Românești, câteva zile mai târziu. Despre ce s-a întâmplat atunci avem cu toții o vagă idee. S-a scris mult și s-a vorbit și mai mult.  Puțini dintre noi au auzit, cred, de gestul disperat făcut cu acea ocazie de un aproape anonim al istoriei, gest care a hotărât destinul unei națiuni.  Și atunci, ca și acum, arta de a face compromisuri le era străină multora dintre politicieni. Interesul național pălea în fața altor interese. Negocierile avansau greu și se sfârșeau năvalnic.Visul Unirii atârna într-un fir de ață și nimănui nu părea să-i pese. Simțind importanța momentului, căruia dezbinarea politicienilor îi dădea cu piciorul, deputatul Nicolae Pisoski  jucă o ultimă carte. Iată  cum descriu A.D. Xenopol și Pamfil Șeicaru dramatismul acelei seri:„Deputații s-au adunat în seara de 3 ianuarie în casa lui Constantin Rolla. Discuțiile au fost furtunoase. Nici partizanii țăranilor și nici ai proprietarilor nu cedau. Mihail Kogălniceanu a încercat să obțină o soluție tranzacțională (...),dar sfoțările sale au fost zadarnice. Furios, Kogălniceanu a părăsit reuniunea, fapt care i-a determinat și pe alții să plece. În acel moment s-a produs un gest patetic: deputatul Nicolae Pisoski s-a asezat în fața ușii, a scos un pistol și-a declarat cu o hotărâre în glas, care nu îngăduia nici o îndoială, că se va sinucide dacă deputații unionisti pleacă fără să fi desemnat candidatul pentru tron. Cel care rostea această amenințare, marturisirea unei fanatice credințe în necesitatea imperioasă a Unirii, era un om de 47 de ani. A urmat un moment de intensă emoție, determinată de o unanimă reculegere, fiecare dându-și seama că vrajba dintre ei zădărnicea Unirea. Pisoski se așezase pe un jilț în fața sobei; pe fața lui era zugrăvită o nesfârșită tristețe; privea flăcările jucăușe care mistuiau lemnele din sobă, în mana dreaptă ținea pistolul, părând că așteaptă sentința. În salon domnea o tăcere grea. Nimeni nu avea curajul sa rupă tăcerea. Deodată, Pisoski rosti numele lui Alexandru Ioan Cuza”... 
     Din păcate, istoria reține doar vag unele  fapte pe care le consideră prea mici spre a fi consemnate. De cele mai multe ori n-o face deloc. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă deputatul Pisoski nu și-ar fi pus disperat pistolul la tâmplă, în acea seară de ianuarie?... E bine totuși să amintim din când în când măruntele fapte ale acestor anonimi ai istoriei. Alminteri, dezbinarea, interesele meschine, sau corupția ni se vor părea mult prea normale...

Cultul spoielii și culorile tari

Este un paradox pur românesc. Imaginați-vă tipicul cartier comunist într-un oarecare oraș al României. Blocuri gri, mohorâte, care, în caz că ești mai slab de înger, te induc facil în stare de depresie. Cu toate astea, situația nu este uniformă. Câte un șef de scară mai cu inițiativă decide că este vremea de renovat. Lucru demn de admirat în cazul în care produsul finit nu ar fi atât de țipător spoit. În depresie sigur nu mai pici, dar un algocalmin este necesar. Contrastul e izbitor. Locatarii, de cele mai multe ori, în ton cu zugrăveala. Judecă ambalaje, discută cu vehemență și pe un ton imperativ orice subiect al actualității, dau cu piciorul prieteniilor dacă nu li se împărtășesc absolutele opinii. Probabil e mai greu de înțeles că odată cu vopselele puternice a pătruns în România și o formă de democrație. Ei sancționează politicienii, însă nu în funcție de erorile politice. Numesc cu un zâmbet larg și cam gălbejit șeful statului chior. O doamnă ministru nu este neapărat judecată pentru modul în care gestionează fondurile, ci pentru că provine dintr-o localitate unde se fabrică excelenți cârnați.

Spoiala nu ia ochii numai locatarilor de periferie orbiți de o presă îndobitocită. La nivel înalt diplomele universitare sunt pașapoarte către succes. Se iau oricum, incompetenți devenind doctori și ulterior conducători de Guvern (o melodie extrem de sugestivă - click aici). Oricum cetățeanul crescut în comunism pe brânci la colectiv nu pricepe că a presupune că o lucrare de doctorat onestă are 16 note de subsol este o o imensă jignire adusă intelectualității autentice. Se mizează pe publicul avid de vopsea stridentă. Li se aruncă printr-un lejer gest o găleată - să aibă ce rumega în timp ce băieții deștepți au treburi serioase. Cu cât hidoșenia e mai mare, cu atât mai năucitoare spoiala. Am devenit experți în zugrăveală. Au ajuns camionagii cu buzunare pline de semințe să-i catalogheze pe Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu ori Andrei Pleșu drept băsiști ordinari. Nu-mi vine a crede că expresia este extrasă din vasta lectură a celor amintiți anterior.

Spoiala nu are nimic a face cu esteticul. Dacă ar fi avut, măcar eram cocheți. Preferăm să stăm în salopete de zugravi și să așteptăm cu sufletul la gură ceva colorat. Să acopere măcar faptul că pe dinăuntru suntem cenușii precum blocurile ce le mai vedem dimineața la fereastră. Într-o astfel de țară mă simt adesea precum Nastratin Hogea invitat la ospăț. Click aici pentru a auzi poezia în interpretarea lui Florian Pitiș.

P.s. Imaginea (via http://the-sassy-girl.blogspot.ro/) este excelentul sumar al umilei mele postări.

Mujicii si patriotismul

    De cutezi să discuti cu un român obișnuit despre patriotism, e foarte probabil să te alegi cu o privire tâmpă: „Ce-i aia?”... Sigur, privirea diferă de la individ la individ. Poate fi la fel de bine și ironică, resemnată, plictisită, sau obosită. Ideea e aceeași: nu e de mâncare, nu ne băgăm.O să ai totuși și surpriza de a găsi oameni interesați de subiect. O parte din ei, stabilește singur proporția, e croită pe același clapod: temperament vulcanic, cunoștințe vagi și cam tendențioase la capitolul istorie, simpatii politice de neclintit, posturi TV care-i îndobitocesc și mai mult, unde prezentatorii joacă rolul de eroi supremi. Nu suportă să fie contraziși, urăsc cu patimă fețele noi în peisaj și visează la un lider care să facă ordine-n țară cu satârul. Sunt ușor de mobilizat și greu de stăvilit. Dacă le adii ceva despre patriotism, se și uită roată-mprejur după material ajutător: un retevei, câțiva bolovani, chestii de-astea. Pentru o mai bună exemplificare. Tot ce nu le potrivește în tipar, intră în aceeași oală, a dușmanilor de neam. Își varsă năduful pe ei în funcție de eveniment și de cine-i asmute. Au de unde alege: unguri, țigani, pocăiți, homosexuali, mai nou USL-iști/ băsiști, toți sunt numa` buni de tăbăcit. În condiții normale poți trăi lângă ei. Însă, dacă patria o cere, e vai de pielea ta. Mai grav e că-n astfel de momente,ei joacă chiar rol de lideri de opinie. Pentru cei cu privirea tâmpă, ironică, resemnată, plictisită, sau obosită. Așa se face că am fost singura țară din zonă unde comunismul a căzut așa cum se cade, adicătelea cu sânge, împușcături, grozăvii  și alte-alea. Pe urmă am avut vreo câteva mineriade, cu grozăviile de rigoare, un martie `90 care ne-a întors în evul mediu (aici și ungurii erau la fel de patrioți), vreo câteva bumbăceli pe ici-colo, pe teme religioase, altele pe teme politice, ultima iarnă cu peripeții și o criză politică cu năbădăi. Ce leagă toate aceste evenimente e același tricolor sub care patriotismul e mai neînfrict. În rest, luptători sau pașnici, majoritari sau tolerați, toți ne ducem sărăcia de pe azi pe mâine. Ne sperie un eventual succes și nu cutezăm să ne dorim mai mult. Românul nu știe să fie patriot în vreme de pace. Habar n-are cum e să-și iubească țara când toarnă asfalt, sau când e la picnic cu prietenii. În trafic, sau la rând în supermarket. Nu-și dorește să le calce pe urme de pildă marelui Brîncuși, sau lui Henry Coandă, când e mai distractiv să fii Dorel. 

   Am fost vrăjit urmărind la televizor o emisiune despre mega-construcții în America. Ce mi-a  atras întreaga simpatie n-a fost repeziciunea cu care se făcea totul și încă perfect, nici tehnologia de ultimă oră, ci declarația plină de pasiune a unui simplu muncitor. Un nene care turna betoane. „Asta”, zicea el, ”știm noi să facem și o facem cel mi bine. Construim America.”

   Acum vreo lună eram în aeroportul din Sibiu, așteptându-mi avionul. Aeroportul, micuț dar curat și cochet. Lângă mine o doamnă de vreo treizeci de ani cu un copil de vreo cinci. Mâncau, dădeau pe jos, copilul zbiera și-mi frământa-n picioare bagajul. Mama vorbea răstit la telefon. La plecare, au lăsat pe scaune toată urma festinului lor. După vreo trei ore, în aeroportul din Stuttgart. Aceeași doamnă, cu copilul de mână. Copilul ușor agitat. ”Stai mamă frumos, că aici nu ești în România!”, l-a scuturat ea nervoasă. Și ca o dovadă de bună purtare, privi cu smerită supunere în ochii paznicului. Nu șiu de ce, dar m-am simțit umilit.

   Patriotismul nu e un subiect pe care să-l discuți cu fitecine. Ori îți răcești gura  de pomană și plictisești lumea, ori dai peste cine știe ce nebun. Cel mai bine e să cauți alte subiecte de discuție. De interes general și... ușoare. Cât mai ușoare!...

   

Lecție inutilă de ambiție

Cu toții îl cunoaștem. Are pantofii uzați, pantaloni kaki și ponosiți și un pulover tricotat. Privire blândă, cărare într-o parte, vraful de ziare la subraț și... eufemistic spus, multă înțelegere. Dascălul e îndrăgit in absentia de către elevi, pentru că el pricepe că programa e încărcată, colegii lui pretențioși, iar bieții învățăcei cu priviri cristaline, obosiți. Orele lui sunt în general ultimele sau primele, și de cele mai multe ori lipsesc cu desăvârșire. Abia așteaptă ca o șefă de clasă blonduță, ușor țâfnoasă să-l caute la sala profesorală pentru a ,,amâna'' ora. Mediile sunt încheiate prompt, mulțumesc întreaga clasă, iar profesorul zâmbește-n colțul gurii cu acea satisfacție de intelectual persecutat de analfabeta conducere a statului. Trist este că dascălii de teapa lui se înmulțesc, fericirea tineretului din bănci fiind garantată. Rar mai găsești un domnu' Trandafir; aer boem, privire inteligentă, spate drept și pretenții mari. Bizar este faptul că după ce elevii-și iau zborul către mărețul viitor ce și l-au migălit cu nasu-n cărți, profesorii căutați sunt aceia pe cale de dispariție. Cei care au făcut din noi oameni și au trezit ambiția de a câștiga un concurs județean ori o olimpiadă. Ceilalți sunt des amintiți cu o oarecare jenă în tonul vocii. Asta pentru că absolventul de liceu a aflat numai la facultate de mitul peșterii al lui Platon. Vina e distribuită: profesorul blazat, plictisit de o muncă nerentabilă profită de inconștiența și lipsa de interes a elevilor. Lecția e tristă, însă este una dintre cele mai pregnante din toate cele pe care le-am învățat pe băncile școlii românești.

Mulți nu o pricep, ori, cine știe, sunt mai ,,perseverenți'' decât mine. Ajung la vârsta mijlocie, salariu nici prea-prea, nici foarte-foarte, bine rotunjit însă atunci când șefu nu-i pe fază. El stă seara la meci cu băieții. Are plasmă nouă pe care nevasta a spânzurat un mileu. Se plânge de ea că e grasă, n-aduce bani în casă și risipește fără să clipească. Își umflă burta de bere, iar noaptea se furișează pentru a prinde la televizor programele cu cerculeț roșu. Ea, țanțoșă, cu părul vopsit roșcat și făcut permanent, unghii ascuțite și papuci comozi din piele, își petrece timpul cu vecinele. Le pregătește zilnic chec și ness. Bârfa e un sport. Regretă că nu s-a măritat cu unul mai bogat, însă altă șansă n-are. Ei votează omul care le face parcuri mai frumoase, montează grătare pentru mititei și face piste de alergat pentru cucoane supraponderale. Următorul prag de vinovăție-regret apare cel mai des odată cu pensionarea, când observă faptul că șeful atât de tras în piept, a trecut în cartea de muncă salariul minim pe economie. Pensia e mică, viața mizeră, iar urâta cu coasă tot mai des invocată.

Lecția românească de ambiție e gratuită și dură. Unii se maturizează, în timp ce alții se refugiază într-un autism al propriei nefericiri. De cele mai multe ori inconștienți. năuci, adepți ai lucrului de mântuială, românii trăiesc în iluzie. De-asta vedete fără celebritate, revoluție cu morți fără ucigași, vinovați fără vină, iar sumbra listă continuă. Standardele rămân minime, proporționale cu ambiția, în timp ce rezultatul e o mentalitate păguboasă, ce de cele mai multe ori îndeamnă politicienii să zâmbească frumos în timp ce trag chiulul de la ședințe de Senat, ori Guvern, Consiliu Local ș.a.m.d.p. Inovația este asociată de cele mai multe ori cu fițele occidentale ori cu teorii conspiraționiste. Într-o astfel de Românie trăim. Într-un perpetuum mobile.
Ridicați standardele, români! Doriți mai mult de la voi și de la conducători! Lecția este mult prea tragică și... trebuie suspendată.

P.s. Mai jos găsiți frumose lecții de istorie prezentate de Neagu Djuvara. Asta în cazul în care tocmai proful de istorie se regăsește în descrierea de mai sus, ori pur și simplu aveți noțiuni de reîmprospătat. Audiție plăcută!
http://www.youtube.com/watch?v=dH9EkvZj3dQ

Puneți mâna pe treabă, maimuțoilor!

     Avem nevoie de eroi! Ca ăia despre care citeam în cărțile de istorie. Niște eroi pentru care patria să fie mai presus de orice. Nu, n-așteaptă nimeni de la ei să se căsăpească cu turcii, nici să moară beliți de șapte rânduri de piei. Ar fi suficient să fie niște conducători integri. Să uite de ei, de propria lor carieră, de familii, sau de prieteni. Să se zbată zi și noapte pentru țară, fără să aștepte aprecierea nimănui. Să adune în jurul lor  adevărații patrioți, indiferent de culoarea lor politică, și să urnească România la deal. Sunt absolut sigur că astfel de oameni ar rămâne în istorie, iar copiii noștri și-ar trânti căciulile de pământ când le-ar rosti numele. În schimb, ce avem?... Niște maimuțoi arțăgoși ce se luptă pentru ciolane. Ale noastre ciolane. De osânză ne-am lecuit de mult. Pieile ne sunt deja tăbăcite și puse la uscat. Ne-au mai rămas ciolanele. Iar pentru ele se face acum moarte de om. De-asta e vânzoleala asta din care nu pricepe nimeni nimic. De-asta nu mai încap cioclii la un loc. Pentru că e criză, iar în vreme de criză galanteriile nu-și au locul...
    La demiterea președintelui, europenii au luat foc. Atâta sodomizare a bunului simț, că de democrație n-are rost să vorbim, n-au mai văzut în viața lor. Cu toții așteptau rezultatul referendumului, oricare ar fi fost el, pentru a pune capăt răzmeriței. Habar n-aveau ei că circul, în toată lehamitea lui abia începea. De-ale românilor...
    După cum am văzut, în vâltoarea luptei, totul e permis. S-au luat la puricat teze de doctorat, lucrări de licență, extemporale, decupje din grădiniță, tot-tot-tot. S-au trecut pe nume, cam cum ai răpi o chivuță în ziua nunții, mai toate instituțiile independente (hai siktir!). S-a umblat cu urna prin sate, cam cum ai umbla cu sorcova. S-a furat ca-n codru. S-a dat la glezne pe unde s-a putut. Când orice om responsabil s-ar fi liniștit, ei s-au apucat să refacă listele electorale. Ca la noi la nimeni. După vot refacem listele. Să iasă cumva. Și pun-te nene pe numărat... Spurcat mai era și Caragiale...
    N-am priceput de ce ne mai băgau și pe noi în toată balega. Așa-i cu omul prost. Cum să nu pricepi că și unii și alții doar pentru noi se zbat?... Și ne-au învrăjbit. USL-iștii de-o parte și băsiștii de cealaltă. Mitraliere ne mai trebuiau și eram ca-n Africa.
    Acum, cu chiu-cu vai, Curtea Constituțională a decis. Asta, pentru niște oameni normali ar însemna sfârșitul tămbălăului. La noi însă, greul de-abia  începe...

P.s. Mi-am amintit de clipul ăsta amuzant în timp ce urmăream știrile despre listele electorale. Ne-au calculat, oare, așa cum numără Mălaele sticlele de vin?
http://www.youtube.com/watch?v=VWJAZg4dAlo

Lady Gaga, măr al discordiei pentru politicienii români

Faptul că Lady Gaga concertează pe plaiul mioritic nu mai este o noutate. Nici măcar faptul că are darul de a însoți controverse nu mai dă palpitații oamenilor de rând. Că este vorba de o ținută dezgustătoare din carne crudă, subtilitatea prin care atrage atenția asupra dualității sexualității ei sau veșnicele dispute pe tema unei apartenențe la francmasonerie, Lady Gaga este o veritabilă drama queen. Dar de ce-oi pălăvrăgi eu despre asta? Până la urmă toate cele enumerate pot ține de genialitatea artistului sau, mă rog, minuțiozitatea cu care atrage privirile unui întreg mapamond.
Concertul de mâine va fi o premieră pentru România, însă surpriza nu este numai a românașilor ce abia așteptau să vadă celebritatea în București. Pentru prima dată Lady Gaga poate sta liniștită, fără să se mai preocupe de iscarea vreunui nou scandal. Ghiciți cine are grijă de asta? Ta-daaam! Dragii noștri politicieni! Adicătelea s-au plictisit și ei de circul cu referendumul??!! Probabil (poate suna malefic, însă îmi râde mustața). Ponta, împătimit consumator de cultură - a se vedea numai numărul publicațiilor sale, este vădit agasat de contribuția din banii statului în organizarea evenimentului. Vinovatul: tot o blondă controversată, Udrea! Cu o bizară cordialitate, blonda aruncă pisica moartă în ograda actualului ministru al turismului, Hellvig. În plus apără această acțiune a lui Hellvig. Numai mie mi se pare neobișnuit de prietenoasă? Aici vedeți întreaga amabilitate. Situația este mai mult decât comică. Câștigul e în faptul că Gaga e în vacanță la noi. We were born this way!

Politicienii și patriotismul

    Ne-am învățat să-i băgăm pe toți într-o găleată. Pentru cei mai mulți dintre noi, sunt niște hoți și niște coțcari, veniți în fruntea țării s-o prade și s-o jefuiască. De multe ori avem impresia că ne vor pieirea și nimic mai mult. Fals! Cine ar fi atât de prost, sau atât de perfid încât să lupte doar pentru rău, foamete și anarhie? Nu trebuie să fii altruist pentru a le vrea binele celor din jur. E suficient să fii un egoist deștept ca să pricepi că binele aproapelui, poate fi și binele tău. Sau răul lui și răul tău. Nu poți muri de foame în grădina Edenului, după cum nu poți propăși la nesfârșit în mijlocul pârjolului. Iar politicienii noștri nu sunt întotdeauna egoiști. Când se emoționează, îi poate încerca chiar și o vagă senzație de altruism. Sau de patriotism. De obicei asta se întâmplă la mitinguri (cu boxele duduind de cântece patriotice), la depuneri de coroane (când rememorează în răpăitul biltz-urilor sacrificiul făcut de părinții națiunii), în emisiuni televizate (dacă moderatoarea le zâmbește galeș, iar restul invitaților îi întrerupe doar pentru a le da dreptate), sau...mă rog, la început de mandat când la orizont se întrevăd culmi nemaiîntâlnite pe care ei, cu săbii de foc și brațe de oțel își vor purta poporul. În acele momente au niște suflete fără prihană. Ca ale unor prunci. Dacă îi tai, le curge tricolor din vene. Au intenții mărețe și le-ar plăcea ca istoria să le rețină eroismul. În condiții ideale am crește cu ei la cârmă, mai abitir ca-n povești. Problema e că ideal dintr-ăla nu găsești nici în rai...
    România trece printr-o perioadă cumplită. Din '89 până astăzi o ținem tot într-o reformă. Un sistem funcțional nu-l clădești cu una - cu două, mai ales când tragi de-un popor îndărădnic și cârtitor. Colac peste pupăză, ne-am mai pricopsit și cu criza asta netrebnică. Soluții miraculoase nu există, așa că trebuie s-o luăm cu calm. În primul rând, oamenii trebuie să se asigure că-și pot face treaba fără deranj. Asta înseamnă majoritate parlamentară (nici nu vă închipuiți cât costă asta...), instituții ale statului prietenoase (astea costă și mai și...), presă atentă la detaliile drăguțe (Dă-i 'nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este!), o minimă infrastructură pe care protocolul o cere (Nu ne băgăm, că nu-i frumos. La urma urmei, conducătorul nu-i salahor să n-aibă o căsuță cu piscinuță, mașină la scară, deplasări în interes de serviciu cu prietenii, diurnă, familia realizată profesional și alte acareturi care oricum nu influențează în niciun fel bunul mers al țării). Banii trebuie luați de undeva, așa că se mai subțiază de pe ici - de pe dincolo, se mai umflă niște prețuri și treaba se urnește. Lumea proastă se sperie imediat că drumurile comunale costă mai mult decât autostrăzile nemțești de pilda, că se vinde niște energie mai pe sub masă, că se fac unele privatizări mai nu știu cum... Asta însă intră în logica jocurilor politice. Cum v-am mai spus, idealul la care visăm nu există, soluții miraculoase nici atât, așa că trebuie s-o luăm cu calm. După un timp, se apropie alegerile. Electoratului trebuie să-i lași senzația că se mișcă treaba. Se schimbă repede niște borduri, se pun pavele, se trage cu vopsea o dungă pe trotuare ca să avem și piste de biciclete, se mai pun niște flori...chestii de-aste. La țară, unde lumea parcă a încremenit în secolul 19, vin băieții cu modernizările. Asfaltul e turnat direct pe pământ, prin băltoace, repede-repede ca să fie gata la timp. De-astea probabil vi se pare că acolo unde ieri era totul nou de nu-ți mai venea să intri în casă, acum arată ca după război. Totul intră într-o logică... Nu există ideal, așa că lucrăm cu ce avem. Dacă tot veni vorba de alegeri, cred că vă închipuiți că puii congelați, afișele, emisiunile televizate, caravanele electorale, toate costă înfiorător de mult. Nu, să nu credeți că banii ăștia sunt luați de cine știe unde... Pentru asta există suținători prietenoși și binevoitori. N-au mari pretenții. După alegeri se discută, ca să treacă nebunia... Și tot așa... Când se răstoarnă regimul e mai greu... Dar nu imposibil...
  Dacă vă întrebați unde sunt corupții din toți anii ăștia de politică, vă răspund raspicat: nu exită! Toată lumea are, sau a avut la un moment dat intenții bune. Fiecare visează să scoată țara din impas, pentru că fiecare e patriot...în felul lui. Problema e că nu există miracole. Așa că oamenii încep de fiecare dată reclădirea României de la zero. Cu calm, cu majorități parlamentare, cu instituții prietenoase, cu presă atentă la detalii drăguțe, protocol și alte alea-alea....
 

Hai că învingem!!!

     Pregătiți-vă tricolorul și sticlele de șampanie, dragi români! Mai avem puțin și învingem!!! Oricare ar fi rezultatul votului, ne așteaptă mare fericire. O merităm. Ne-am luptat la baionetă. Noi împotriva... dușmanilor țării. Cu un patriotism cum mai rar îți e dat să vezi. Unii din noi și-au manifestat iubirea de țară votând. Mai împinși de la spate, mai luați cu arcanul și duși ca boii la secții, cert e că au votat. Ceilalți au absentat motivat. Tot din prea multă dragoste de țară. Pentru prima dată am auzit-o și p-asta: să aperi democrația... ne-mergând la vot. Așa ni s-a spus, așa am făcut. Nu ne-am rupt picioarele unii altora ca-n alte dăți, deși ar fi fost mai vitejește. Cred că ne-a cam lăsat vlaga,că alminteri am fi avut suficiente motive s-o facem: dictatură-lovitură de stat, plagiat-vilă de de milioane (pe care premierul ne-a lăsat s-o vizităm taman în ziua votului).
     Spectacolul oferit de România în ultimele zile a fost unul demn de toată lehamitea. Ne-am întors pur și simplu în timp. Indiferent de culoarea cu care ne-am asortat simpatiile, am demonstrat că nu ne-am emancipat deloc. Leul e în cădere liberă, investitorii se cam apucă de împachetat, în timp ce scena politică ne oferă un spectacol de încăierare de crâșmă. Cu sticle, scaune și multe înjurături. Democrația, și-așa sodomizată, e în curs de împăiere. Europenii ne privesc ca pe niște ciudățenii. Asta o să ne coste. Mult. Cine-ar mai avea încredere în niște circari care-și pun poalele-n cap din te-miri-ce?... Dar nu contează. Important e să învingem. Și cum ne-am învățat din moși strămoși, arăm locul pe unde au construit dușmanii noști și mai presărăm și sare. Să nu mai crească nimic pe-acolo. Așa ne trăim noi patriotismul. Pregătiți-vă tricolorul români și hai să ne sărbătorim Victoria!

Gheo

    De când l-a pricopsit dom' director c-un ucenic, Gheo și-a descoperit vocația de șef. Nu-i vorbă, zidăria i-a plăcut de când a învățat-o, să tot fie vreo doăzeci de ani de atunci, dar acum e cu totul alceva... Țipă, trântește, când are opinii politice le zice, iar în zilele cu soare are pe seama cui se hlizi. Nici mâncarea nu și-o mai încălzește singur. Doar bate nervos cu lingura în podul palmei...
   Holtei bătrân și cam bolovănos din fire, duce o viață anostă de proletar sihastru. Când și când se privește-n oglindă cu subînțeles și i-ar plăcea ca lumea să-i spună Gheorghe. Dar toți așa l-au apucat și-așa îi zic. Numai Radu ucenicul, îi zice cu înfricoșat respect nea' George.
    Cândva a fost și el îndrăgostit, dar n-a spus nimănui nimic. A scris chiar și câteva poezii pe tema asta, le ține în debara în cutia cu facturi. Altfel, nu se remarcă prin nimic ieșit din comun. Mănâncă două cepe pe zi, una la servici cu ciorbă și una acasă cu slănină, se bărbierește în fiecare sfârșit de săptămână și ține socoteala banilor într-un carnețel soios pe care-l ține sub pat. În rest... păcate omenești ca orice holtei.
   
    Gina e nouă în firmă. Guralivă și cochetă-n felul ei, e genul de femeie care intră oricui pe sub piele. Toți o plac și-i zic Ginuța de la contabilitate. În ultima vreme însă, colegele își cam dau coate pe la spatele ei. Mircea, șoferul le-ar fi dat apă la moară. Pe urmă, bănuiala ar fi căzut pe Vasile de la arhivă. Mai nou, și domnu' director e cam roșu la față... Eh, lumea... Nu te poți pune cu gura ei. Noroc că Ginuța are un soț cuminte, care nu-și pleacă urechea la orice fleac. Și chiar dacă și-ar pleca-o, tot ea are ultimul cuvânt în casă. Așa că e mai bună cumințenia...
................................................................................................................................................................    
   Ginuța e tot într-un șantier acasă. Și-a pus termopane, a zugrăvit, a făcut rate pentru mobilă nouă, a dărâmat sobele de teracotă și și-a pus centrală. Nici scliviseala din curte nu-i mai place. De când au mutat-o pe a bătrână la azil, a pus ochii pe bucătărioara ei. Ar vrea să-și construiască acolo un birou unde să lucreze particular. Așa a ajuns Gheo s-o cunoască pe doamna Gina...
   Prima zi, bietul om s-a fâstâcit mult și n-a lucrat mai deloc. N-avea spor și pace bună. S-a opărit cu cafeluța pe care gazda îmbrăcată într-o rochiță roșie, i-a servit-o într-o ceșcuță la fel de roșie: "Vai, domnule George, nu știam că sunteți așa de timid! Uite, plec să nu vă mai deranjez... "
  A doua zi a fost ceva mai bine. Meșterul era proaspăt bărbierit, deși era abia miercuri. Ba mai mult, venise și c-un buchet de garoafe pe care-l tot frământa încurcat dintr-o mână în alta: "Niște flori frumoase pentru o doamnă așa drăguță ca dumneavoastră- Vai mă flatați, ce atent sunteți!"
    Tot așa, biroul doamnei Gina s-a înălțat pe ne-simțite. În ultima seară, când mai erau doar sculele de adunat, cei doi au tot povestit. Georgică (!!!)  și-a deschis sufletul și și-a spus durerile vieții lui. A și plâns puțin smiorcăind din nas, în timp ce Getuța (!!!) bătea ușurel din pleoape. Pe urmă a povestit și ea necazurile de fată măritată prea de tânără cu cine nu trebuie și tot așa și-au dat seama că se înțeleg de minune...
 
Aceea a fost o seară unică pentru Gheo. Nu știe nimeni ce s-a întâmplat, dar de atunci e cu totul alt om.  Toți chicotesc în jurul lui, dar el nu-i bagă în seamă. Fluieră pe schelă, recită și privește visător în zare. Mai nou, Radu i-a făcut cont pe Facebook, iar el e parfumat, pieptănat și-și spală chiloții și ciorapii în fiecare săptămână...

Despre cifre

     De obicei le înghițim așa cum ni se dau. Cu încredere, că știu ăia ce știu. Cam cum am lua o pastilă din mâna unui medic repezit și sigur pe el. Ar putea foarte bine să ne dea și cretă, că oricum nu ne batem capul. Știe el ce știe... Înapoi la cifre!
    Te-apucă lehamitea dacă te uiți la ele. În orice domeniu. Un milion de hectare de teren nelucrate în România anului 2012! Importăm mâncare ca niște nababi. Trasă bine de păr, rata de absorbție a fondurilor europene ajunge cu chiu cu vai la șapte la sută. (Niște adevărați filantropi. Contribuim cu sume mai mari decât cele pe care le primim. La urma urmei, dă-i în colo de bani, cine are nevoie de ei?...) Aproape cel mai mic salariu mimim pe economie din UE: 162 de euro. De 11 ori mai puțin decât în Luxemburg!!! Sub noi mai sunt doar bulgarii. Dar de-aia nu ne sfiim să batem recordul mondial la prețul pe care-l plătim pentru fiecare kilometru de autostradă. Și banii sunt reali! Autostrăzile...nu prea...E adevărat, plătim și noi preț normal de autostradă, dar asta pentru drumuri județene. Mai jos puteți vedea cum arată un astfel de drum la puțin timp după darea în folosință. E în județul Vrancea și a costat 13 milioane de euro. Cum nu e însă gata-gata, se mai solicită alte 20 de milioane pentru desăvârșirea trebușoarei. Și sunt 34 de kilometri de drum județean!!!

  Și tot așa, exemple de cifre deprimante se pot da din ORICE domeniu. Cum însă noi, mujicii de rând nu ne prea pricepem, împielițații o sucesc să iasă bine. În orice statistică dezastruasă găsesc ei și o parte mai dulceagă, atât cât să ne-o fluture nouă pe sub nas ca niște adevărați salvatori de neam ce sunt. Exemple :
  "Pentru acest an estimăm o creșere a PIB-ului cu până la...bla bla bla"
Sau: "Accelerarea exporturilor din acest trimestru vine ca urmare a politicilor noastre de...bla bla bla " Și așa mai departe...până la limita bunului simț. Noi din toate pricepem că-i de bine și prindem curaj. Așa-i când nu se pricepe omul la cifre...
     Zilele-astea mi-a explicat cineva cum stă cu rata asta incredibilă de absorbție a fondurilor europene. Pe limbajul meu de om care nu pricepe prea multe din cifre și statistici. Era propria lui experieță pe care o considera extrem de grăitoare pentru ce se întâmplă la nivel național. Să vedeți:
Până anii trecuți, omul nostru era bugetar cu un salariu nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cum banii nu prisosesc niciodată la casa omului, s-a hotărât să intreprindă ceva pentru rotunjirea veniturilor. Și a găsit. Și-a cumpărat câțiva stupi pe care, cu puțină înțelegere i-a așezat în grădina unui gospodar dintr-un sat oarecare. În câtva timp, treaba începuse să meargă promițător. Dar pentru că toate costă, bugetarul-apicultor și-a dat seama că el de fapt nu-și rotunjește veniturile, ci mai rău le subțiază. Așa s-a hotârât să acceseze un fond nerambursabil pentru apicultorii amatori. Banii, vreo șapte mii de euro, i-ar fi ajuns să-și dezvolte stupina, atât cât s-o aducă pe profit. Și a început alergătura pentru acte. Între serviciu, munca în stupină, fuga de la Ana la Caiafa după ștampile și semnături era o adevărată corvoadă. Veterinarul însă i-a venit de hac. Cum stupii erau la țară (că...deh, nu putea omul să și-i țină în debara), iar satul cu pricina era în alt județ decât cel în care locuia el, necazurile au început. Veterinarul, om corect din cale-afară vroia cu orice chip să vadă stupii. Mostre de fagure și de albină care în mod normal sunt mai mult decât suficiente, nu-l convingeau deloc.
"De unde știu eu că tu ai stupi?", se zburlea el
"Păi hai, măi omule că te iau cu mașina și mergem la stupină. Sunt 80 de km până acolo, în două ore suntem înapoi!"
"Da, că eu mă plimb pe unde vreți voi. Eu n-am timp, dom'le să umblu pe coclauri, că-s ocupat."
Și uite-așa l-a tot sucit, l-a tot amânat până a expirat termenul de depunere a dosarelor. Anul următor, aceeași suceală fără rost și aceeași corvoadă. În final, și-a făcut timp veterinarul și pentru el. Cam târziu. Trecuse iar termenul de depunere. În cel de-al treilea an, bugetarul era șomer. N-a protestat împotriva nimănui. N-a spart geamuri și nici nu și-a dat foc. A plecat totuși câteva luni în Italia ca să nu moară de foame. Cu doar câteva zile înainte de expirarea termenului de depunere a dosarelor, s-a întors în România să se apuce de treabă. Dosarul lui era pregătit de un an de zile. Toate bune și frumoase la depunere, până la contractul  pe care-l făcuse cu gospodarul care-i închiriase grădina. Contractul era de arendă. Nu era bun.
"Păi cum, că anul trecut era bun..." 
"Da, dar anul ăsta s-a schimbat. Trebuie contract de comodat"
"Și nu-i tot aia?..." Situația era de-a dreptul jenantă...
"Dom'le, cu fondurile europene nu-i de joacă. Anul ăsta trebuie contract de comodat, de'la sa-mi aduci!"
Era prea târziu. Să-i fie învățătură pentru la anul!...
      Între timp, omul nostru și-a vândut apartamentul și s-a mutat la țară. Acum avea și domiciliul și stupii în același loc. Veterinarul de-acolo era blajin și oricum n-avea ce comenta. Terenul era pe numele lui, așa că nici aici nu mai avea cum să dea greș. Stupina i se mărise și promitea mult. Cum și pretențiile erau altele (ca de-acum ăsta îi era job-ul), s-a orientat la un fond pentru  apicultorii profesioniști. Patru zeci de mii de euro, bani nerambursabili, i-ar fi ajuns să facă o stupină cum văzuse el în Italia. Surpriză însă! Fondul nu poate fi accesat decât de apicultorii începători. După toate sucelile și amânările, el era deja cu experiență.  Păcat. De la început n-o poate lua. Asta e...
"Încerc să fac totul acum pe numele nevestei. O pun cu burta pe carte, să facă școala de apicultură, și încerc și așa... Uite-așa pățești în România când vrei să faci totul ca la carte. Tot trebuie să fentezi legea, că n-ai nicio portiță alfel", și-a încheiat el povestea.
 Cam așa se explică de ce abia scremem șapte procente de absorbție a fondurilor europene.

P.S.1: În timp ce pe noi criza ne tăvălește cum vrea ea, Polonia e singura țară din UE care n-a avut DELOC scădere economică. Secretul ei, fondurile europene. Vreo 67 de miliarde de euro!!!

P.S.2: Tot de-ale cifrelor. Nu vă bateți capul că n-o să pricepeți! Amintesc doar, așa... în treacăt: după ce ne-au sodomizat cum au vrut ei, austriecii de la OMV dau statul român în judecată: 20 de milioane de euro ne cer despăgubiri.

Încă un P.S. și mă duc: Deputatul Boldea, cel care cu o mână ne vota nouă legi și cu cealaltă spăla banii interlopilor, primește în continuare indemnizație parlamentară, deși stă după gratii. Nici aici nu vă bateți capul să pricepeți ce și cum. Nu ne pricepem, nu ne băgăm. Eventual, noi plătim. La asta ne pricepem de minune...