La așa educație...așa viitor

    Nu trebuie nici să fim prea cârtitori. Școala nu ne lipsește chiar cu desăvârșire. Am putea spune, privind în urmă că stăm chiar bine. Orice amărât știe acum să buchisească nițeluș. Nimeni nu mai pune deș'tul și o cruce lângă când trebuie să se semneze. Față de ce-a fost pe vremea bunicilor noștri când din tot satul doar dascălul și sanitarul deprindeau tainele mânuitului peniței, acum ne putem considera ieșiți la lumină. Problema e că la vremuri noi și provocările sunt altele. Într-o lume a vitezei, buchiseala nu ți-e de niciun folos dacă nu ai unde s-o aplici. Astăzi societatea are nevoie de oameni bine calificați și foarte bine disciplinați. În diferite domenii. Pornind de la, să zicem, condusul basculantei și terminând cu, să zicem iarăși, practicarea medicinei.
     Să luăm exemplul Germaniei. Nu cred că are rost să-i luăm în discuție performanțele economice, sau de orice fel or fi ele. Aproximativ patru zeci de milioane de roboței (atât numără populația ei activă), muncesc extrem de precis și de eficient, ca niște mici rotițe dintr-un mecanism perfect. Calitatea muncii lor e un brand în toată regula. Stai și te întrebi: de unde atâta dăruire, atâta poftă de lucru și atâta responsabilitate? E bine de amintit cîte ceva din sistemul lor educațional, iar dacă asta vi se pare că are legătură cu cele de mai sus, atunci n-am tocit tastatura de pomană.  Ar fi mult de vorbit despre metodele de predare, încă din cele mai mici clase. Totul are o logică, balastul e eliminat iar copilul învață pe fișe de lucru doar ceea ce-i va folosi cândva. În clasa a cincea se face departajarea. Elevii cu aplecare spre carte pot spera la gimnaziu și mai departe la un bacalaureat și la o facultate. Pentru restul, așa numita școală principală, sau cea reală rămân ca opțiuni. Aici învățătura nu e pe brânci, ci partea practică primează. Urmează apoi școala de meserii. În funcție de meserie, aceasta poate dura între doi și patru ani. Sistemul e simplu. Instituția de învățământ încheie contracte cu firme interesate, partea de teorie rezumându-se la doar câteva săptămâni pe semestru. Astfel, elevul vede exact dacă ceea ce studiază e pe placul lui sau nu. Firmele beneficiază de mână de lucru ieftină, disciplinată și fără prea multe pretenții. Copiii sunt deprinși cu munca, cu responsabilitatea și în plus câștigă și bani. La sfârșitul anilor de practică capătă calificarea în respectiva meserie. Aceasta e mană cerească într-o țară vest-europeană. Fără astfel de patalama, oricâtă meserie ai ști, tot salahor rămâi. Când însă ești calificat, se bat angajatorii pe tine. Ai drepturi, remunerația minimă îți e garantată prin lege, iar aceasta e mai mult decât decentă. Așa se face că la sfârșitul școlii, tinerii sunt gata integrați în câmpul muncii, cu experiență-n domeniu cu tot. De-a lungul timpului, un astfel de sistem a creat un respect aproape religios al individului față de muncă.
    Revenim la România. Aici sistemul e după ureche. Numărați singuri câți miniștri ai educației am avut doar anul acesta. Fiecare cu liota lui de căpușe, fiecare cu propria lui viziune. Dărâmă tot ce au făcut predecesorii și promite c-o să facă multe. Pe urmă e schimbat...și tot așa. Reformele se fac pe genunchi și provoacă și mai mult haos. În urmă cu câțiva ani se lua decizia desființării școlilor profesionale. Ce amar de logică o fi stat la baza  acestei decizii, nu putem nici măcar să bănuim. Cert e că ne-am ales dintr-o dată cu o grămadă de loaze fără chef de învățătură ce trândăvesc pe băncile...(hai să încercăm un termen pretențios) școlii. Să intri într-o instituție populată de astfel de specimene, e un gest de curată nebunie. Prostia stătută e bombă cu ceas. Nu știi unde explodează.

    O decizie, teoretic vorbind, corectă a fost cea a bacalaureatului pe bune. Adică fără copiuțe și fără rezolvări împărțite de directori în timp ce supraveghetorii se uitau pe fereastră. Asta ne-a făcut să vedem cât rahat a putut fi îndesat sub preș în toți acești ani. Universitățile particulare au propășit spectaculos, profitând de naivitatea generală. Ne-am ales cu aceleași loaze, și mai dezorientate, și mai fără chef de treburi serioase, dar cu diplome numai bune de înrămat.
    În tot tabloul, dascălii se integrează perfect. Cei mai mulți au renunțat la orice ambiție profesională. Cască, se scarpină, leafa e mică, copiii obraznici, fără să vrei și tot te resemnezi. Printre ei, câte unul cu țâfnă, trece drept profesor bun. La el nu trece nimeni cu mai mult de 5. Asta e concepția românească de profesor bun. Ăla care pică pe toată lumea. Extrem de exigent cu elevii/studenții. Cu el niciodată. Închipuiți-vă că ar fi tâmplar și că aproape toată mobila care-i iese din mână e bună de pus pe foc. Ce încredere să ai în asemenea profesionist?. Dar asta face parte din cultura românească. Când prinzi amărâtul la ananghie, să-l freci bine de tot. Cât ai tu chef, pentru că-ți permiți. Pentru că tot vorbim de cultură mioritică, probabil știți că și la dăscălime, papornițele cu țuică, caltaboși, sau plicurile discrete au mare trecere. Când însă buzunarul e pe dos, există și alte chestii interesante de dat la schimb...

    Suntem într-un cerc vicios. Bugetul nu-și poate permite un sistem educațional adevărat, dar fără oameni de calitate țara se duce de râpă. Nu discutăm de doctorate luate pe ochi frumoși, c-o dăm în politică. Totuși, nu putem să nu discutăm de un sistem putred care produce  rebuturi pe bandă rulantă. Zilele trecute, un elev a fost snopit în bătaie cu o rangă metalică, chiar în curtea școlii unde învăța. Puțin a lipsit până la o tragedie. Directorul o scaldă, cum știe el mai bine. În Mediaș, un bătrân a fost agresat pe stradă de un grup de copii. Ce-o să fie de noi când acei copii vor crește?...

 În Sălaj, un alt grup de copii a atacat un grup de turiști străini cu pietre și bâte. Bieții oameni au scăpat cu greu, cu multe vânătăi, oase rupte și o spaimă pe cinste. Vor duce cu ei amintirea unei țări de sălbatici pe care e bine s-o ocolești. O parte pozitivă există totuși în toată povestea. Un tânăr clujean, Traian Almășan, a spălat de unul singur imaginea României. Acesta a oferit turiștilor un sejur gratuit ca și consolare pentru patimile îndurate. Din păcate însă, cu o floare nu se face primăvară.