luni, 29 octombrie 2012

Burduhanul şi zgârie-brânză


Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.
                                                                                                         Tudor Muşatescu

În România e plin de câni. Mici şi mari,  pufoşi şi înţoliţi ori jigăriţi şi râioşi sunt pe peste tot. Paradoxul e că nici măcar unul nu poartă ţanţoş în măiastra-i coadă covrigi. Fiecare clefăie cu ochii-n patru codrul de pâine sleit. Lupta e aprigă. Haite nu mai există de ceva timp. Fiecare stă-n colţul lui, întotdeauna treaz, ca nu cumva concurenţa să-i fure boţul de pâine. Adevărate potăi, muşcă şi cea mai binevoitoare mână-ntinsă, numai să mai câştige niţel.


Economisim orice. Calculăm amicilor datornici până la ultimul leuţ şi uităm să mai facem invitaţii la masă. Am ajuns să ne zgârcim la sânge pentru un loc în autobuz. Dulăii cei mari năvălesc mai să rupă uşile, doar-doar vor prinde locul râvnit. Nu contează că eşti vagabond ori domn. Lătrăm cu toţii în lupta de a ne face auzită ruşinoasa chitroşenie. Drepturile nu mai sunt ce erau. Le vânturăm mai degrabă în faţa semenilor a să priceapă că merităm ce-i mai bun. După noi, potopul!


România lui palmă-n fund e una sălbatică. Turiştii o fotografiază cruciţi. Suntem prea câini să mai dăm un sfanţ unei bătrâne, prea zgârciţi să ajutăm un prieten la modul cel mai dezinteresat, prea egoişti să mai lăsăm să treacă de la noi, prea hulpavi să mai fim empatici. Suntem guvernaţi de burduhan în patria lui zgârie-brânză. Măcar de-ar avea ce să ne fure cineva, în afară de sufletele haine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu