Câți apostoli, atâtea evanghelii

Scriu cu o oarecare strângere de inimă. Întotdeauna m-am ferit de subiecte sensibile.
Bunul simț mi-a zis  că o vulnerabilitate trebuie lăsată așa, că oricât ambiț aș avea, nu merită să mă avânt într-o luptă surdă cu mentalități falnice. Și de-aș face-o, ar fi o luptă ridicolă fără nicio miză decât triumful unui ego sau al altuia. Așa că în general am tăcut cuminte, însă întotdeauna am gândit. Și în tăcerea aia cuminte mi-am dorit sincer ca semenii mei să facă același lucru - să bubuie de idei care să respecte ideile ăluia de lângă.

E săptămâna mare. Niciodată nu m-am dat în vânt după martiriul cu care a fost abordată. Nici după fețele lungi ce rostesc rugăciuni cu sfințenie. Probabil a fost de vină veselia în care am crescut de copil și cu care L-am abordat pe Dumnezeu. Dar niciodată nu i-am disprețuit pe cei ce aleg să își manifeste credința așa.

Nici manifestările ostentative nu le-am priceput. Nici măcar explicațiile trufașe că...vezi tu, răstignirea de vinerea și învierea de duminică ar confirma sâmbata ca zi sabatică și, implicit, ar desființa întreaga organizație ce acum se întoarce către cruce. M-a scârbit întotdeauna atitudinea asta perfidă prin care aștepți omul la colț și-l ataci cu armele lui. În aceeași oală i-aș băga și pe cei care speculează donațiile și bunăvoința oamenilor în perioada asta. Oricât ne-am da după deget, este o formă de profit de pe urma somnului rațiunii. Dar și etica asta e cu două tăișuri și nu le-om ști noi pe toate...

Adevărata distracție de manifestare religioasă începe la căpătâiul vreunui răposat. Sunt sate întregi în care mortul, rătăcit de la confesiunea dominantă, e lăsat pe dinafara porților cimitirului celor drepți. În lupta asta a dreptății, locul de veci e cuiul lui Pepelea. Rubedeniile în doliu ajung să stea cu mortul pe catafalc până se împute sau acceptă slujba - singura care mai poate salva sufletului răposatului rătăcit și îi garantează groapa cuvenită. Tot scandalul e bine gândit. În fața morții oamenii devin sperioși, își pun întrebări și se întorc către Dumnezeu. Când lucram în presă, făceam reportaje culturale pe la bisericile de lemn ce făceau parte din patrimoniul cultural. Ele - altă dată niște mândreți de-ți luau ochii erau în paragină. Enoriași mai erau câte 2-3. Cam peste tot unde era o bisericuță ordodoxă era și una greco-catolică. Când ajungeam în sat, părinții nu mai știau cum să mă ademenească fiecare-n parohia lui. Eu mă mai descurcam, baiul era că bieții bătrâni greco-catolici, cu un picior în groapă, tremurau la gândul că popa de la bisericuța concurentă le va face slujbă cu forța, cum a făcut cu toți din neam.
Momentu-i numa' bun pentru nițcai convertire la calea cea dreaptă. Fie ea și cu japca.

De curând, am fost martori la ditai campania medatică pentru păstrarea religiei ca materie școlară. Am putea să ne întrebăm de ce nu milităm pentru cultură civică, educație ce ne lipsește cu desăvârșire, dar asta ar însemna să facem răzmeriță și nu se cuvine. Așa că ne obligăm copiii să învețe supușenia ce ne șade atât de bine. Cine a gândit campania nu a făcut-o cu noțiuni învățate la vreun seminar teologic. Nu, necredincioșilor! A fost nevoie de un PR în toată regula. Cu fonduri nu știm de unde, dar unde cauza-i nobilă nu mai ridici întrebări. Oricum, nu-i străin domeniul dacă și la alegeri cuvioșii au devenit grup de presiune.

Catedrala Mântuirii Neamului va fi mausoleul culturii românești. E o monstruozitate ce înspăimântă occidentalii ce n-ar da bani  nici să-i bați pe așa ceva. Numa' că ei sunt deja dați necuratului și nu mai pricep măreția pe care o impune credința adevărată. Nu e neam de transparență. Nimeni nu știe din ce bani se ridică. O fi vreun miracol, mai știi? Poate aprinzând o lumânare ne-om liniști conștiințele încărcate de vina de a fi lăsat copiii din orfelinate în condiții inumane sau cercetarea pe brânci.

Zilele trecute m-am întâlnit cu un vecin pe casa scărilor. Om simplu, în pragul pensiei ce își plimbă câinele dimineața când eu plec la muncă,  de 8 martie aduce 3 garoafe nevestei și n-are restanțe la întreținere. Cam atâtea știu despre el. Am schimbat câteva amabilități, după care i-am urat sărbători fericite. S-a schimbat la față și mi-a răspuns tăios: ,,celor care sunt în sărbătoare.” O gafasem. Am înghițit sec, am îngăimat niște salutări și am început să cotrobăi după chei.

Trăim încă în lumea în care Dumnezeu creează cele mai mari controverse, în care ducem aceleași războaie surde, în care lumea politică nu a învățat lecția laicizării. În lumea asta fiecare înțelege ce vrea. Se găsesc câțiva mai cu sfințenie sau cu rațiune să propovăduiască o cale a pocăinței sau a rațiunii și încă câțiva care să îi urmeze orbește.

Și așa ne dăm la țurloaie unul altuia, fiecare cu adevărul în frunte. Nu contează că adevărul n-are nevoie de militanți. Credința adevărată nu se împiedică de cel de lângă, iar rațiunea înțelege că nu e etic să îndopi omul cu ideologia ta. Dar așa suntem noi - zeloși.

Pentru unii e sărbătoare. Pentru alții nu. Credincioșii vor fi înțeles dragostea christică pe care o sărbătoresc și modestia ei. Chiar și faptul că Iisus nu și-a îndopat contmeporanii ca pe gâște cu adevărul venirii sale. Pentru ceilalți, a căror inteligență superioară respinge fantasmagoria unei divinități, îngăduința e o lecție bună. Poate așa n-om mai fi învățători pentru nimeni și-om privi numai în grădina noastră...

Hai să discutam ca-ntre normali, Mihaela!

     În primul rând te asigur ca sunt perfect ”normal”, așa după cum definești dumneata normalitatea. Am o mândrețe de nevastă, pe care după zece ani de căsnicie o iubesc mai mult decât în prima zi. Cu toate astea, îți mărturisesc surpriza pe care am avut-o văzând usurința cu care-ți separi semenii între ”normali” (așa ca noi) si cei ”anormali”: ”gay, teroriști, cerșetori, drogați, depresivi, etc”. Țin să precizez ca nu-ți urmăresc evoluția profesională, cu atât mai puțin viața, hai să-i zicem privată. Sunt un simplu cititor de presă, presă în care, vreau nu vreau, apari din când în când și dumneata. Având așadar vagi cunoștințe despre activitatea dumitale, mi se pare oarecum de înțeles faptul că te lupți în fiecare zi să rămâi în lumina reflectoarelor. Încerc să judec deci prin această prismă textul dumitale ”Adam și Eva? (Toleranța în spatele normalității )”. Cum ai putea să atragi atenția altfel decât jignind? E simplu și eficient, nimic personal, bănuiesc.
     Ce mă miră totuși, e faptul că m-am prins prostește în jocul dumitale, răspunzându-ți. Probabil aș proceda aidoma dacă, invocându-se normalități feudale vi s-ar impune vouă, sexului gingaș, purtarea de haine cernite, alături  de acoperirea părului cu o basma "decentă". Vezi dumneata, e periculos să definești normalități după bunul plac, mai ales când motivația nu e întotdeauna dintre cele mai nobile. Nu există societate perfectă, iar cea occidentală spre care ne îndreptăm e departe de a fi ideală, dar tocmai neputința noastră de a fi perfecți trebuie să ne îndemne la toleranță. Altfel, avem exemplul altor societăți în care cred sincer că n-ai dori să trăiești.
     Sunt de acord cu dumneata că la început, Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva. Aș putea chiar să adaug faptul că pe lângă Eva era un singur Adam, nu o puzderie de Adami (dintre care unii fiind chiar majori). Iar dacă citești mai departe, vei vedea că în marea-I iubire, Dumnezeu a lăsat liberul arbitru sub forma pomului cunoștinței binelui și răului. Cu Diavol în el cu tot. Știi unde? Nu "între patru pereți", ci taman în mijlocul grădinii Edenului. De atunci el ne tot lasă să alegem singuri, alegeri greșite de cele mai multe ori, dar uite că nu ne trăsnește niciodată. Iar dacă El n-o face, cine sunt eu să-I țin locul?
     Știi câte pietre a aruncat Iisus în femeia prinsă că se tot iubea cu mai mulți bărbați? (nu e cazul nostru, al celor "morali"). Te las să cauți singură în Scriptură. Știi, îmi place latura asta a dumitale, interesată de Biblie si preocupată de moralitate. Și eu îmi doresc să ne îndreptăm într-o direcție bună, ca societate. Să nu fim deranjați, vizual ori nu, de cei care vor să stea cu orice chip în lumina reflectoarelor. Peste ani, mi-aș dori ca băieții mei sa poată privi emisiuni TV decente, fără să-mi fie teamă că la vârste fragede se excită cu ochii în decolteul siliconat al cine-știe-carei "vedete" respectabile (măcar din privința vârstei).
     Vezi, Mihaela toți avem standarde morale. Când însă încercăm să ni le îndesăm cu de-a sila unii altora pe gât, mai mult stricăm. Din punct de vedere sexual, uite că suntem ”normali”. Hai să aruncam cu pietre! Sunt însă infinite situațiile în care putem fi lesne catalogați ca fiind anormali. Ți-ai dori sa fii pusă la zid?
           Toate bune îți doresc și mult succes! Mă rog, așa cum definești dumneata succesul...

Românii şi standardele..:P

     Mare ciudăţenie... Cum să pui alături asemenea antonime?... Se revoltă tastatura, sughite ecranul, mi se băşică degetele... Ce treabă au românii cu standardele? La noi se improvizează totul pe loc. Să mai zică cineva că nu inovăm! Românul se pricepe la toate. Dar nu, cum să zic... în modul ăla... pe bune. Adicătelea a făcut omul o școală în domeniu, a profesat ani buni așa că... da, poți să-i ceri părerea că se pricepe. Nu aşa necredincioşilor! Fiecare ştie mai bine decât 'ălalt și fiecare ar face de trei ori mai bine dacă l-ai lăsa pe el. În TOATE domeniile. Pornind cu politica, ocolind nițeluș pe la fotbal, plus nițică religie (uneori au legătură) și continuând-o cu tot ce vreți voi. Își sudează creștinul o căzătură de gard, de nicăieri apar măcar doi vecini să se agațe de el: ”Păi nu așa mă Ioane, vezi că nu-i bine!”, și începe o adevărată filozofie a sudurii în care PET-urile de 2,5 litri de bere sunt cei mai vrednici aliați. Își cumpără un amărât doi stupi în fundul grădinii. Nu-s albine-n stup câte sfaturi începe să primească. Fiecare din ele începând cu: ”așa ți-a zis ăla că se face? Păi când mai vine trimite-l la mine să-i zic eu vreo două, de nepriceput care se și bagă!” Își cumpără unul o ruginitură de mașină: ”Mă,  io ț-o zic ca pretin,  zi-i ăluia care te-a fraierit să-ți dea banii înapoi, că mare țapă ți-ai știut lua!” Și tot așa.... Cu atâtea genii îngrămădite la un loc, ai zice că ne sunt meleagurile un paradis al inovației, perfecționismului și bunului gust. Un loc în care, dacă nu ții pasul te strivește concurența. Ei aș!
     Nu putem fi acuzați că am fi nepricepuți, că nu ne-ar duce capul la prea multe, sau că ne-am da cu ciocanul peste degete. Dimpotrivă, aș putea spune că prin comparație, suntem o nație de oameni inteligenți și creativi. Problema e că n-avem pic de pretenții. Habar n-am de unde ni se trage asta. Probabil așa suntem noi făcuți, după cum e foarte posibil să ni se tragă din moși-strămoși. E cunoscut faptul că de-a lungul istoriei n-am prea avut vreme să punem piatră peste piatră, darămite să le mai și dichisim... Oricare ar fi cauza, rezultatul e același: suntem niște fușăriți care de orice s-ar apuca nu pretind și nici nu oferă dram de calitate. Vorbărie multă, promisiuni cu duiumul, iar la sfârșit o trebușoară numa' bună de refăcut. Dacă se găsește vr'unul mai nemulțumit, îl împroșcăm cu explicații și reproșuri, de-i pare rău bietului om c-a deschis gura. Tot așa, zi după zi. Dacă i-am mai închis unuia gura, dă-i 'nainte că merge-așa. Fără perspective și fără dorințe stupide de a evolua. Spuneți-mi un singur produs 100% românesc care, prin simpla proveniență românească, să pună pe butuci concurența. Erau pe vremuri fructele și legumele recunoscute pentru gustul și parfumul lor. Nu știu cât din merit ne revenea, dar toată lumea ne lăuda că așa ceva n-a mai mâncat pe nicăieri. Acum nu mai sunt nici alea... În rest, liniște. Ni se tot vorbește de standarde europene, iar noi le tot așteptăm să pice de undeva. Să ne transforme în europeni sadea. Cu pensii și salarii. Și drumuri. Dar ele nu vin de nicăieri. Neserioși și vesticii ăștia!
     Ne dorim salarii europene cu muncă de Dorel. Vrem schimbare, fără să schimbăm nimic. Visăm la emancipare, stând resemnați în fața televizorului. Așteptăm ceva, nici noi nu știm ce, deși nici acum nu-i prea rău... Timpul trece, leafa mai merge unde se mai poate, unde nu...asta e, iar noi rămânem aceeași. Cine ar îndrăzni să ne pună nouă standarde?

      P.S. Acesta e inceputul unei serii despre standardele noastre, ale tuturor. Urmează:  „Românii și politica / Justiția”, „Românii și munca”, „Românii și religia”, ”Românii și televizorul”, „Românii și emanciparea”, etc.