Ungurii ne toarnă sare pe rană...

      Noua fabrică din Kecskemet, a scos pe poartă primele exemlare ale modelului B Class. Asta vine în urma unei investiții de 800 de milioane de euro pe care Mercedes au făcut-o în Ungaria.
     Partea dureroasă pentru noi e că inițial, producătorul german ar fi fost interesat să investească acești bani în România. Dacă s-ar fi întâmplat așa, România ar fi devenit cel mai important producător de autoturisme din zonă .  Asta ar fi însemnat, pe lângă cele câteva mii de noi locuri de muncă, pe lângă o puzderie de firme conexe (adică alte mii de locuri de muncă), o imensă bilă albă la capitolul imagine. În mod cert am fi intrat în vizorul altor constructori auto importanți, care ar fi luat în mod serios în calcul extinderea producției la noi în țară. Și totuși, nemții s-au răzgândit și și-au mutat jucăriile în Ungaria. De ce? Pentru că ungurii i-au întâmpinat cu seriozitate, pentru că ei chiar au infrastructură și pentru că le-au pus gratuit la dispoziție cât teren au avut nevoie. Noi, în tot timpul ăsta ne țineam bățoși, cu toate că infrastructură n-aveam nici în vise. În plus, ca din senin prețul terenurilor din zonă a explodat. Brusc. Așa se face că acum ungurii fac angajări, iar noi rămânem cu ciulinii.
    Dar asta e boală grea la români. De obicei la noi nu se întâmplă nimic. Când însă răsar zori de investiție în vre-un colțișor de țară se și reped vulturii la câștig. Orice semnătură trebuie stimulată gros, orice aprobare trebuie analizată în amănunt, plus că pârloaga din zonă devine mai scumpă decât o grădină englezească. Vi se pare ciudat că peste tot se produce câte ceva, numai că de noi fug investitorii ca Îmbârligatul de tămâie?
    Pe vremea când lucram ca jurnalist, am vizitat comuna Stânceni. E un loc absolut superb pe valea Mureșului pe care merită să-l vizitați. Peisajele sunt absolut senzaționale, un aer tare cum numai la munte găsești, ici și colo câte o cabană pitorească, Mureșul bolborosind în vale...
   ”Avem o comună deosebită”, mi-a spus primarul cu vădită mândrie. ”Uitați ce locuri frumoase! Vrem să facem turism aici. Avem piatră cât cuprinde, pădurea cade pe noi, așa că un investitor poate să construiască foarte ieftin cabane, pensiuni, hoteluri, ce vrea el... Dacă s-ar găsi amatori, am vrea să deschidem și o carieră. Suntem singurul loc din țară unde găsești orice tip de piatră vrei: de construcții, de sculptură, de pavaje, balast, tot ce vrei. Am vrea să mai atragem un producător de mobilă, ca să deschidăo fabrică, pentru că lemnul e foarte ieftin, și am mai avea și-un heleșteu plin cu păstrăvi pe care am dori să-l dăm în concesiune unei firme private. Ne gândeam la o cabană pescărească ceva...”
    Eram de-a dreptul cucerit. I-am promis că o să mă interesez și eu de investitori, pentru că așa o comoară de localitate merită tot ce e mai bun. Și am găsit. După doar un an, întâmplător am găsit un neamț vrăjit de România, care ar fi vrut să investească un milion de euro într-o afacere...mai de suflet. Brusc mi-am amintit de Stânceni. Era exact ce trebuia.
   ”Stai așa, că nu e chiar așa de ușor!” Primarul parcă era altul. A început să turuie într-o greață tot felul de impedimente, de hotărâri de Consiliu Local, împănate din plin cu legi care ”nu-s făcute de ieri-de azi”. M-am înmuiat. Tot entuziasmul îmi trecuse. Eram acum la mâna lui. Avea legi, hotărâri, toate alea... El mustăcea. Probabil se felicita pentru cum decursese prima rundă de negocieri. Îl avea pe neamț la mână...
”Mai treceți pe-aici!”, ne-a aruncat într-o zeflemea. Probabil se pregătea pentru a doua rundă.
   A doua rundă însă n-a mai existat. Omul nostru a priceput din prima că nu se poate, nu s-a țigănit pentru că habar n-avea că se poate și așa ceva și a plecat. Banii și i-a luat cu el înapoi în Germania unde și-a deschis o pensiune. Iar Stânceniul a rămas un loc pitoresc și-atât...Oamenii se chinuie de pe azi pe mâine, pentru că peisajele nu-ți dau de mâncare. Cam asta e treaba cu investitorii ăștia...

Săraca Românie...bogată mai e...

       Ne uităm în jur și ne trece cheful de viață. Gropi, sărăcie, fețe posomorâte și lipsuri cu ghiotura. Ne-am învățat să ne văităm și-o facem aproape cu plăcere. Nu ne-ar scoate nimeni din cap ideea că noi suntem cei mai janghinoși și mai calici, fără putință de tămăduire. Convenabil e să dăm vina pe soartă. Ne-am născut într-o țară blestemată și-asta chiar nu e vina noastră. Dacă ne-am fi născut în America sau în Australia, de pildă, am fi fost în rândul lumii. Dar așa... Ironia sorții face însă ca realitatea să fie taman invers.

     Nu-i musai să fii cine știe ce patriot ca să-ți dai seama că aici Dumnezeu și-a răsturnat carul cu bogății. Unde te-ntorci vezi binecuvântări cum puținor țari le-a fost dat să apuce. Tradus, înseamnă munți de bani, independență și bunăstare. Adicătelea trai pe vătrai... Iată doar câteva exemple:

      Din punct de vedere energetic stăm binișor, dar se poate mult, mult mai bine. Nu vorbim de petrol sau de gaze, pentru că aici mai curând sau mai târziu treburile se vor cam schimba. Să ne referim la electricitate, deoarece probabil ăsta e viitorul. Aici nu depindem de nimeni, ba mai apucăm să și exportăm câte ceva. S-au făcut pași importanți în domeniul energiei eoliene, iar rezultatele încep să se vadă. Și totuși încă ne jucăm cu fărâmituri. Investitorii se înghesuie înnebuniți la vântul cu miros de bani al Dobrogei. Dacă toate planurile de investiții ar fi puse în aplicare, capacitatea rețelei noastre de transport ar fi depășită de câteva ori. Iar asta nu e tot. Potențialul hidroenergetic al României este folosit în acest moment în proporție de mai puțin de 30%!!!. Închipuiți-vă cât am produce dacă l-am folosi la capacitate maximă!... Dacă ar mai fi să punem la socoteală reactoarele nucleare: atât cele existente, cât și cele aflate în fază de proiect, plus rezervele de cărbune, deloc de neglijat, am avea în față imaginea unei țări înfiorător de bogate. Un fel de Dubai al electricității...

      Se preconizează o criză a alimentelor. Mai marii lumii își fac calcule, iar calculele nu ies deloc. După o criză financiară, cea alimentară e ultimul lucru pe care și l-ar dori. Dar criza nu ține cont de dorințe... Cu toată performanța din agricultură, o mulțime de țări dezvoltate nu pot face nicicum față necesităților. România are în schimb terenuri fertile, care exploatate corect ar asigura necesarul unei populații de aproximativ 80 de milioane de locuitori. Adică a patru Românii...

     Industria de prelucrare a lemnului e pe butuci. Importăm mobilă din rumeguș presat din Polonia, sau second-hand din Germania și exportăm bușteni. Alții au locuri de muncă pe spinarea noastră. Un plan coerent de exploatare a pădurilor interminabile de la noi (care să conțină și reîmpădurire acolo unde s-a tăiat), ne-ar asigura un flux continuu de material lemnos și o prietenie temeinică cu natura. În plus, întreaga Europă și-ar decora casele cu mobilier românesc, iar noi n-am putea răzbi cu munca. Industria ar putea sta liniștită doar în baza prelucrării lemnului, fără a mai cerși mila bogaților care văd în noi doar potențialul unor muncitori ieftini și fără pretenții.

     Cu tot respectul pentru vecinii unguri, niciodată n-am priceput cum poate o țară atât de plată să ne dea lecții an de an despre cum se face turism. Au doar câmpie, un lac ce le ține loc de mare, Dunărea și...cam atât. Noi avem în schimb peisaje de vis: munți sălbatici, codri înfiorători unde jivinele pe care alții le văd doar în poze se plimbă nestingherite, delta Dunării, un loc unic și fermecător cum rar îți e dat să întâlnești, stațiuni termale cu duiumul, plus litoral, mânăstiri, sate uitate de lume, sau podgorii. Fără a face nici cel mai mic efort ne-am pricopsit și cu un brand cum puțini au: Transilvania. Când spui Transilvania, spui Dracula. Când spui Dracula te gândești la vremuri de mult apuse, la castele înfricoșătoare, la cetăți ca odinioară și la sate parcă încremenite în timp. Ei bine, dar chiar asta e Transilvania! Sunt zeci de castele, fiecare cu câte o poveste, fiecare cu câte o legendă. Străinii se dau în vânt după așa ceva... Aveți habar cât costă un astfel de castel? O nimica toată. De cele mai multe ori e mai ieftin decât terenul de sub el, iar la un proiect sănătos statul contribuie cu până la jumătate din valoarea renovării. Închipuiți-vă acum întreaga Transilvanie împânzită de castele vechi, misterioase, dar și curate și confortabile. Cu o minimă promovare, aici ar musti de turiști străini  aflați în căutare de senzații tari. Mai pe limba noastră: locuri de muncă și bani proaspeți veniți din toată lumea.
     Europenii încă mai cred în noi. Ne pun la dispoziție fonduri suficiente cât să ne apucăm de treabă. Pe margini, tinerii școliți mai speră un pic înainte de-a pleca printre străini. Două milioane de români, risipiți în întreaga Europă așteaptă un semnal de bine de acasă. Au văzut cum se lucrează-n alte părți, au mentalitate de învingători, pentru că altfel n-ar fi răzbit, și sunt bine calificați. Întâmplător, fiecare din ei are niște bani puși deoparte...în caz de orice. La o privire de ansamblu, avem toate ingredientele. Ne mai lipsește doar să le amestecăm cu mare atenție. Pentru asta însă avem nevoie de adevărați lideri. Oameni care să uite de orice interes meschin și care să nu se îmoaie în băltoaca stătută de politicieni corupți. Oameni care să pună interesul național mai presus de orice. Întrebarea e, avem așa ceva?... Nu de alta, dar ar fi mare păcat de-atâtea bogății...

    P.S. Intenționat n-am amintit nimic despre aur. Nu ca n-am avea, dimpotrivă... Dincolo de alte discuții, România nu e pregătită să-și exploateze zăcămintele de aur. Corupția e încă în floare. Una e să ni se fure câteva camioane de asfalt, sau de bușteni și cu totul alta e să rămânem fără aur, iar pe deasupra să ne mai pricopsim și cu câteva lacuri de cianuri pe cap... 

Istoria-i de vină!

         E tot în șanț. Când pe stânga, când pe dreapta, dar niciodată frumos, ca omul pe drum. Nu-l poți închipui niciodată într-un singur cuvânt, cum poți de pildă închipui alte neamuri: japonez-muncitor, neamț-rigid, ungur-PATRIOT și așa mai departe. Cu românul e poveste lungă. Totul depinde de vremuri și de toane. De obicei îl vezi răbdând ca un bou. Nu-i poți pune în spinare cât poate el să rabde. E blând și smerit. Se-mpacă ușor cu nevoile și nu visează la mai bine. Nu trebuie să-l umilești, că o face și singur. Ușor slugarnic, are complexe de inferioritate care nu-l fac nefericit. Asta-i viața și pace bună! Dar și când îi ajunge cuțitul la os pârjolște tot în calea lui. În astfel de momente să nu-i stai în cale, că n-are mamă, n-are tată. În euforia revoltei nici trențele de pe el nu-și mai au folos. Își dă singur foc la cocioabă, o face pe eroul chiar dacă nu-i cazul, totul în numele proaspăt-dobânditei-libertăți. Pe urmă se scarpină-n tur și-și plânge de milă. O ia calicește de la zero și tot nu pricepe de ce n-are baftă. Apoi... tot așa...

Netrebnicia asta nu e de ieri-de azi. Am putea spune că s-a născut odată cu noi. Adică de...hăăăt vreme. Măcar pentru ea nu suntem doar noi de vină. De-a lungul timpului, norocul a fost tot prin ogrăzi  străine și asta ne-a cam intrat în sânge. La ce bun să muncești, dacă și-așa altul îți ia agoniseala? Cine-i nebun să semene acolo unde știe că nu va secera?  Istoria ne abundă de asupriri venite din toate părțile și-n toate timpurile. Nici n-apuca bietul creștin sa-și pomostească bordeiul că și venea pârjolul. Când nu erau păgânii de turci sau tătari, erau muscalii. Când nu erau muscalii erau fanarioții.  Nici austro-ungarii nu ne slăbeau deloc, astfel că prăpădul și asupririle nu-și mai găseau sfârșitul.   

Venind mai spre vremurile noastre, istoria e și mai grăitoare. Am fost carne de tun pentru oricine a avut nevoie. De pildă, în primul război mondial toată agoniseala pe care o putea aduna un popor necăjit lua calea Rusiei. Si nu era mică. Vagoane întregi de aur, ca să nu mai vorbim de bani, tablouri de o valoare inestimabilă sau scrieri vechi. Acolo au rămas toate. Pentru-a-nu-știu-câta-oară eram iarăși în fundul gol, puși în postura de a o lua de la zero. Și-am luat-o. În doar câțiva ani economia duduia. Exporturile mergeau strună, iar România era numită grânarul Europei. Leul era cea mai stabilă monedă a Europei, iar tezaurul golit se refacea văzând cu ochii. Pentru mulți, perioada interbelică este adevărata epocă de aur a României. Dar a venit cel de-al doilea război mondial. Am fost iarași carne de tun pentru cine a avut nevoie de noi. Din toată zdrobeala ne-am ales cu dragostea pe care trebuia s-o purtăm eliberatorilor din răsărit. Vremurile bune apuseseră. Marii industriași, moșierii, cei pe care se baza economia țării luau calea exilului. Totul se strica pentru a face loc unei noi orânduiri. Din nou târam  greu coada Europei. Și totuși, după ani de chin, noua Românie începea să se înfiripe. Se construiau orașe într-un ritm infernal. Se ridicau coloși industiali ca din pământ, exporturile parcă înnebuniseră, datoria externă a țării era zero, iar ambițiile erau din ce în ce mai mari. Și a venit revoluția. Românii își cărau acum truda la fier vechi. Mega-uzinele erau tăiate bucată cu bucată și vândute pe te-miri-ce. Unde te uitai, jaful era-n toi. În scurt timp am ajuns la fundul sacului. Tot ce se putea fura s-a furat. Orașe altă dată  înfloritoare, zăceau desfundate și cenușii ca-n cel mai negru coșmar. Uzinele pustii și hidoase înfioarau tăcerea.  Pe pământurile din care hrăneam un întreg continent creșteau acum scaieți. Ici și colo câte un capăt de autostradă făcută cu bani suficienți pentru câteva autostrăzi adevărate, flancat strategic de două-trei viluțe ce-i ațin calea.  În rest...tristețe. Când și când românii se mai răscoală.

Ne-am bucurat ca niște smintiți când fâșurile portocalii au învins. Era prima pată de culoare într-un cenușiu apăsător. Victoria era a noastră!!!

 După alți ani, într-un ger cumplit românii ieșeau din nou în stradă. Vroiau să răstoarne iarăși totul și să o ia de la zero. Nimeni n-avea habar ce să ceară cu adevărat...SMURD... pensii...Jos Mitică Dragomir...Roșia Montană...Chuck Norris...Elodia...și peste toate obsesivul ”Jos Băsescu”. În culise, cioclii încingeau calcule. Românii așteaptau  un super-erou care să facă tot. Inclusiv treaba lor. Din când în când, câte-un zălud se ridica să facă el ordine. Iar oamenii vedeau în el Salvatorul.

Istoria ne-a intrat în sânge. Asta am învățat, asta facem. Răbdăm cât putem, pe urmă facem prăpăd. Ne bucurăm două-trei zile de libertate, apoi o luăm de la capăt.  N-am putea fi închipuiți nicicum într-un singur cuvânt. ”Statornicie”, de pildă. Sau ”hărnicie”. ”Cinste ” nu se lipește de noi de  parcă am fi unși cu slănină. Alminteri, nici nu putem fi acuzați c-am fi prea nestatornici, prea lâncezi, sau prea hoți. Suntem...nici prea-prea, nici foarte-foarte. Suficient cât să ne mai îndurăm o vreme sărăcia. Că, vorba ceea, s-a văzut și mai rău de-atât.  Iar când peste vremuri, nepoții noștri s-or obidi de-atâta calicie, să poată concluziona liniștiți:

”Da, dom’le. Istoria e de vină!”                                                         

Dor de țară..

„Haide mă la casa asta, că ailaltă e închisă!”

     El, plictisit și țâfnos. Eu, adormit și cam chiaun de cap. E normal. Ceasul abia dacă indica ora 5. Ora României! Afară nu se luminase încă de ziuă.  În sfârșit ajungeam acasă după mai bine de 15 ore de condus printr-o ninsoare care părea să nu se mai sfârșească. Mă rog, nu chiar acasă. Până în Târgu-Mureș mai aveam încă vreo câteva ore bune de mers. Și totuși, simplul fapt că auzeam în jurul meu iubitul grai românesc, mă făcea să mă simt...ACASĂ!!! Eram plecat de mai mult timp din țară. Știți voi...calea pribegiei pe care mulți dintr-ai noștri, sătui de lipsuri și nevoi, au apucat-o. Sperasem până în ultima clipă că la mine n-o să fie cazul. Aveam chiar și o teorie: dacă ești harnic și serios poți să răzbești oriunde. Chiar și-n România. După câteva tentative de afaceri total nereușite, părerile au început să-mi fie nițeluș mai realiste. Pentru început, prima concluzie pe care am tras-o era că-n afaceri e totuși nevoie de mai mult decât dorință și muncă. Nicio problemă.  Aveam în mânecă un as pe care de mult timp ar fi trebuit să-l scot. De ceva timp terminasem facultatea de jurnalism și faptul că încă nu-mi începusem cariera era un prilej de mare derută pentru ai mei.

„Ai talent cu carul, măi băiatule! Cu talentul tău ai fi un jurnalist de primă mână. Ascultă-ne pe noi, că știm ce-ți spunem!” (Știți voi...părinții...)

      Și i-am ascultat. OK, recunosc: au avut dreptate...:P  Îmi plăcea să învăț meserie, prindeam repede și-n câțiva ani aș fi fost chiar bun. Ajunsesem chiar să și avansez. Și totuși...

 Probabil, cândva o să vă povestesc ce s-a întâmplat..:(  

Cert e că am ajuns până la urmă să îngroș rândul pribegilor. Cu patriotismul împachetat pentru vremuri mai bune și cu visele nițeluș șifonate, plecam în necunoscut.

”O sa fie bine, o să vezi!”, mi-a zis tata la desparțire. Nici el nu credea ce zicea...

    După o vreme care mi s-a parut o veșnicie, mă întorceam acasă. E drept că doar pentru a-mi petrece sărbătorile de iarnă cu familia. Kilometrii spre casă, în loc să scadă parcă se înmulțeau... Când am intrat în țară,  îmi venea să opresc mașina și să sărut pământul. N-am făcut-o. Am oprit totuși la prima benzinărie să fac plinul și să mă dezmorțesc. Casierul părea plictisit și grozav  de iritat... Eu căscam și mă frecam la ochi. N-a durat mult să se zborșească la mine. L-am înțeles. Era totuși 5 dimineața... Cu toate astea,  aveam ciudata impresie că dacă aș fi avut cea mai mică obiecție aș fi încasat pe loc o pereche de palme de m-ar fi trezit cu totul. Am renunțat grăbit la băutura energizantă, iar presiunea nevoilor omenești am sugrumat-o în cautarea unor locuri mai pașnice. Întors pe șosea, oricât m-aș fi chinuit să nu observ, comparația cu alte locuri mă obseda. Cu doar câteva ore în urmă zburam pe Autobahn-ul nemțesc admirând câtă ordine și disciplină poate exista la viteze de 160-200 de kilometri pe oră. Aici, totul era ca la nebuni. Tiruri, căruțe, biciclete, SUV-uri războinice,  toate se învălmășeau într-o viermuială din care orice logică era exclusă.

”Bun venit în România!”, mi-a gângurit ironic Bettina (ea e soția mea) abia trezită din somn. M-am făcut că n-o aud...

În Gilău însă nu m-a răbdat inima să nu i-o întorc:

”Uite-așa renaștem! Puțin câte puțin.”


   Tocmai intrasem pe autostrada Transilvania... Și starea de spirit îmi revenise. Zburam ca la nemți cu 160 de kilometri pe oră. Asfaltul impecabil, în jur câteva mașini cu numere străine, la fel de burdușite de cadouri și la fel de grăbite către casă. Parcă și soarele ne zâmbea. Dupa o curbă însă, am văzut ceva ce n-am văzut în lumea largă... Un polițist, ieșit pe prima bandă de circulație, ne oprea pe bandă rulantă. Vă jur!!! Peste tot se fac controale pe autostradă, peste tot există radare, dar așa ceva n-aș fi crezut dacă n-aș  fi văzut. În mod normal radarele te pozează și-ți trimit amenda prin poștă, iar controalele se fac de echipe mobile. Te depașește mașina, îți trece frumușel în față, pe un ecran îți apare indicația ”Vă rugăm urmați-ne!” și la prima parcare te scoate de pe autostradă. Simplu. Închipuiți-vă cât de caraghioși eram frânând ca avioanele la aterizare, iar apoi încolonați ca racii de-andăratelea la judecata poliției. Și-acum...păcatul meu să fie: câte mașini pescuite din zbor, toate cu numere străine erau...ca deh, se-ntorc căpșunarii acasă.

       
      Pentru un român născut-crescut în România și ne-plimbat în lumea largă,  astea pot părea fițe de om care a uitat de unde-a plecat. Pentru cineva care a apucat să vadă că se poate și altfel, diferența izbește. Și cu cât ești mai patriot, cu atât comparația e mai amară...

În trei săptămâni cât am stat acasă, nu mi-a dispărut senzația asta nesuferită de amărăciune. Peste tot mi-a fost dat să văd oameni nervoși, mizerie, înghionteală din nimic, vânzători nesuferiți care în loc de ”Mulțumim, mai poftiți pe la noi!”  aproape că ți-ar arde și-un șut în fund... Și chiar n-aș vrea să mai continui în descriere tabloului de care tuturor ne e lehamite...

       ”Mă, dacă ai prins un loc bun în străinătate, stai acolo și nu te mai uita înapoi! România nu e țara după care să-ți pară rău!”  Refrenul ăsta l-am auzit de nu-știu-câte-ori până acum...Culmea e că toți suntem dezamăgiți, de parcă nu noi am fi personajele principale în toată povestea... Fugim ca arși unii de alții ca și cum asta ne-ar fi de mare folos. Pe moment ar fi: nu mori de foame, mai prinzi niște cheag, mai uiți din necazurile de-acasă...  Dar nici la prea multă demnitate nu poți visa. O astfel de viață se-aseamănă izbitor cu goana vitei după  pășuni mai bune. Rupe garduri, sare pârleazuri, se balegă pe unde-o taie, că doar al ei e cerul și pământul.

 Cu toții ne dorim o țară care să ne ofere totul, fără să ne întrebăm dacă noi putem să-i oferim ceva. Nu cine știe ce: puțină cinste, corectitudine, resposabilitate și profesionalism în muncă, altruism, bunăvoință... chestii de genul ăsta. Cu astfel de bogății, banii chiar nici n-ar mai fi o problemă. Singuri ni i-am face. Închipuiți-vă o Românie cu astfel de oameni. S-ar călca-n picioare străinii să vadă minunea...

 Știu. Astea-s doar vise. Cred totuși că speranța nu moare cu una-cu două, oricât am încerca noi să-i facem de petrecanie. O Românie frumoasă și cochetă, cu oameni demni și amabili, din care n-ai pleca decât în concediu, o Românie așa cum numa-n cărțile de colorat mai vezi, asta cred că e în fundul sufletului nostru al tuturora. De multe ori mi se întâmplă să visez cu ochii deschiși. Mai ales atunci când mi se face dor de-acasă...