E tot în șanț. Când pe stânga, când pe dreapta, dar niciodată frumos, ca omul pe drum. Nu-l poți închipui niciodată într-un singur cuvânt, cum poți de pildă închipui alte neamuri: japonez-muncitor, neamț-rigid, ungur-PATRIOT și așa mai departe. Cu românul e poveste lungă. Totul depinde de vremuri și de toane. De obicei îl vezi răbdând ca un bou. Nu-i poți pune în spinare cât poate el să rabde. E blând și smerit. Se-mpacă ușor cu nevoile și nu visează la mai bine. Nu trebuie să-l umilești, că o face și singur. Ușor slugarnic, are complexe de inferioritate care nu-l fac nefericit. Asta-i viața și pace bună! Dar și când îi ajunge cuțitul la os pârjolște tot în calea lui. În astfel de momente să nu-i stai în cale, că n-are mamă, n-are tată. În euforia revoltei nici trențele de pe el nu-și mai au folos. Își dă singur foc la cocioabă, o face pe eroul chiar dacă nu-i cazul, totul în numele proaspăt-dobânditei-libertăți. Pe urmă se scarpină-n tur și-și plânge de milă. O ia calicește de la zero și tot nu pricepe de ce n-are baftă. Apoi... tot așa...
Netrebnicia asta nu e de ieri-de
azi. Am putea spune că s-a născut odată cu noi. Adică de...hăăăt vreme. Măcar
pentru ea nu suntem doar noi de vină. De-a lungul timpului, norocul a fost tot prin
ogrăzi străine și asta ne-a cam intrat
în sânge. La ce bun să muncești, dacă și-așa altul îți ia agoniseala? Cine-i
nebun să semene acolo unde știe că nu va secera? Istoria ne abundă de asupriri venite din toate
părțile și-n toate timpurile. Nici n-apuca bietul creștin sa-și pomostească
bordeiul că și venea pârjolul. Când nu erau păgânii de turci sau tătari, erau
muscalii. Când nu erau muscalii erau fanarioții. Nici austro-ungarii nu ne slăbeau deloc,
astfel că prăpădul și asupririle nu-și mai găseau sfârșitul.
Venind mai spre vremurile
noastre, istoria e și mai grăitoare. Am fost carne de tun pentru oricine a avut
nevoie. De pildă, în primul război mondial toată agoniseala pe care o putea
aduna un popor necăjit lua calea Rusiei. Si nu era mică. Vagoane întregi de
aur, ca să nu mai vorbim de bani, tablouri de o valoare inestimabilă sau
scrieri vechi. Acolo au rămas toate. Pentru-a-nu-știu-câta-oară eram iarăși în
fundul gol, puși în postura de a o lua de la zero. Și-am luat-o. În doar câțiva
ani economia duduia. Exporturile mergeau strună, iar România era numită
grânarul Europei. Leul era cea mai stabilă monedă a Europei, iar tezaurul golit
se refacea văzând cu ochii. Pentru mulți, perioada interbelică este adevărata
epocă de aur a României. Dar a venit cel de-al doilea război mondial. Am fost
iarași carne de tun pentru cine a avut nevoie de noi. Din toată zdrobeala ne-am
ales cu dragostea pe care trebuia s-o purtăm eliberatorilor din răsărit.
Vremurile bune apuseseră. Marii industriași, moșierii, cei pe care se baza
economia țării luau calea exilului. Totul se strica pentru a face loc unei noi
orânduiri. Din nou târam greu coada
Europei. Și totuși, după ani de chin, noua Românie începea să se înfiripe. Se
construiau orașe într-un ritm infernal. Se ridicau coloși industiali ca din
pământ, exporturile parcă înnebuniseră, datoria externă a țării era zero, iar
ambițiile erau din ce în ce mai mari. Și a venit revoluția. Românii își cărau
acum truda la fier vechi. Mega-uzinele erau tăiate bucată cu bucată și vândute
pe te-miri-ce. Unde te uitai, jaful era-n toi. În scurt timp am ajuns la fundul
sacului. Tot ce se putea fura s-a furat. Orașe altă dată înfloritoare, zăceau desfundate și cenușii
ca-n cel mai negru coșmar. Uzinele pustii și hidoase înfioarau tăcerea. Pe pământurile din care hrăneam un întreg
continent creșteau acum scaieți. Ici și colo câte un capăt de autostradă făcută
cu bani suficienți pentru câteva autostrăzi adevărate, flancat strategic de
două-trei viluțe ce-i ațin calea. În
rest...tristețe. Când și când românii se mai răscoală.
Ne-am bucurat ca niște smintiți
când fâșurile portocalii au învins. Era prima pată de culoare într-un cenușiu
apăsător. Victoria era a noastră!!!
După alți ani, într-un ger cumplit românii
ieșeau din nou în stradă. Vroiau să răstoarne iarăși totul și să o ia de la zero.
Nimeni n-avea habar ce să ceară cu adevărat...SMURD... pensii...Jos Mitică
Dragomir...Roșia Montană...Chuck Norris...Elodia...și peste toate obsesivul
”Jos Băsescu”. În culise, cioclii încingeau calcule. Românii așteaptau un super-erou care să facă tot. Inclusiv
treaba lor. Din când în când, câte-un zălud se ridica să facă el ordine. Iar
oamenii vedeau în el Salvatorul.
Istoria ne-a intrat în sânge.
Asta am învățat, asta facem. Răbdăm cât putem, pe urmă facem prăpăd. Ne bucurăm
două-trei zile de libertate, apoi o luăm de la capăt. N-am putea fi închipuiți nicicum într-un
singur cuvânt. ”Statornicie”, de pildă. Sau ”hărnicie”. ”Cinste ” nu se lipește
de noi de parcă am fi unși cu slănină.
Alminteri, nici nu putem fi acuzați c-am fi prea nestatornici, prea lâncezi,
sau prea hoți. Suntem...nici prea-prea, nici foarte-foarte. Suficient cât să ne
mai îndurăm o vreme sărăcia. Că, vorba ceea, s-a văzut și mai rău de-atât. Iar când peste vremuri, nepoții noștri s-or
obidi de-atâta calicie, să poată concluziona liniștiți:
”Da, dom’le. Istoria e de vină!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu