Câți apostoli, atâtea evanghelii

Scriu cu o oarecare strângere de inimă. Întotdeauna m-am ferit de subiecte sensibile.
Bunul simț mi-a zis  că o vulnerabilitate trebuie lăsată așa, că oricât ambiț aș avea, nu merită să mă avânt într-o luptă surdă cu mentalități falnice. Și de-aș face-o, ar fi o luptă ridicolă fără nicio miză decât triumful unui ego sau al altuia. Așa că în general am tăcut cuminte, însă întotdeauna am gândit. Și în tăcerea aia cuminte mi-am dorit sincer ca semenii mei să facă același lucru - să bubuie de idei care să respecte ideile ăluia de lângă.

E săptămâna mare. Niciodată nu m-am dat în vânt după martiriul cu care a fost abordată. Nici după fețele lungi ce rostesc rugăciuni cu sfințenie. Probabil a fost de vină veselia în care am crescut de copil și cu care L-am abordat pe Dumnezeu. Dar niciodată nu i-am disprețuit pe cei ce aleg să își manifeste credința așa.

Nici manifestările ostentative nu le-am priceput. Nici măcar explicațiile trufașe că...vezi tu, răstignirea de vinerea și învierea de duminică ar confirma sâmbata ca zi sabatică și, implicit, ar desființa întreaga organizație ce acum se întoarce către cruce. M-a scârbit întotdeauna atitudinea asta perfidă prin care aștepți omul la colț și-l ataci cu armele lui. În aceeași oală i-aș băga și pe cei care speculează donațiile și bunăvoința oamenilor în perioada asta. Oricât ne-am da după deget, este o formă de profit de pe urma somnului rațiunii. Dar și etica asta e cu două tăișuri și nu le-om ști noi pe toate...

Adevărata distracție de manifestare religioasă începe la căpătâiul vreunui răposat. Sunt sate întregi în care mortul, rătăcit de la confesiunea dominantă, e lăsat pe dinafara porților cimitirului celor drepți. În lupta asta a dreptății, locul de veci e cuiul lui Pepelea. Rubedeniile în doliu ajung să stea cu mortul pe catafalc până se împute sau acceptă slujba - singura care mai poate salva sufletului răposatului rătăcit și îi garantează groapa cuvenită. Tot scandalul e bine gândit. În fața morții oamenii devin sperioși, își pun întrebări și se întorc către Dumnezeu. Când lucram în presă, făceam reportaje culturale pe la bisericile de lemn ce făceau parte din patrimoniul cultural. Ele - altă dată niște mândreți de-ți luau ochii erau în paragină. Enoriași mai erau câte 2-3. Cam peste tot unde era o bisericuță ordodoxă era și una greco-catolică. Când ajungeam în sat, părinții nu mai știau cum să mă ademenească fiecare-n parohia lui. Eu mă mai descurcam, baiul era că bieții bătrâni greco-catolici, cu un picior în groapă, tremurau la gândul că popa de la bisericuța concurentă le va face slujbă cu forța, cum a făcut cu toți din neam.
Momentu-i numa' bun pentru nițcai convertire la calea cea dreaptă. Fie ea și cu japca.

De curând, am fost martori la ditai campania medatică pentru păstrarea religiei ca materie școlară. Am putea să ne întrebăm de ce nu milităm pentru cultură civică, educație ce ne lipsește cu desăvârșire, dar asta ar însemna să facem răzmeriță și nu se cuvine. Așa că ne obligăm copiii să învețe supușenia ce ne șade atât de bine. Cine a gândit campania nu a făcut-o cu noțiuni învățate la vreun seminar teologic. Nu, necredincioșilor! A fost nevoie de un PR în toată regula. Cu fonduri nu știm de unde, dar unde cauza-i nobilă nu mai ridici întrebări. Oricum, nu-i străin domeniul dacă și la alegeri cuvioșii au devenit grup de presiune.

Catedrala Mântuirii Neamului va fi mausoleul culturii românești. E o monstruozitate ce înspăimântă occidentalii ce n-ar da bani  nici să-i bați pe așa ceva. Numa' că ei sunt deja dați necuratului și nu mai pricep măreția pe care o impune credința adevărată. Nu e neam de transparență. Nimeni nu știe din ce bani se ridică. O fi vreun miracol, mai știi? Poate aprinzând o lumânare ne-om liniști conștiințele încărcate de vina de a fi lăsat copiii din orfelinate în condiții inumane sau cercetarea pe brânci.

Zilele trecute m-am întâlnit cu un vecin pe casa scărilor. Om simplu, în pragul pensiei ce își plimbă câinele dimineața când eu plec la muncă,  de 8 martie aduce 3 garoafe nevestei și n-are restanțe la întreținere. Cam atâtea știu despre el. Am schimbat câteva amabilități, după care i-am urat sărbători fericite. S-a schimbat la față și mi-a răspuns tăios: ,,celor care sunt în sărbătoare.” O gafasem. Am înghițit sec, am îngăimat niște salutări și am început să cotrobăi după chei.

Trăim încă în lumea în care Dumnezeu creează cele mai mari controverse, în care ducem aceleași războaie surde, în care lumea politică nu a învățat lecția laicizării. În lumea asta fiecare înțelege ce vrea. Se găsesc câțiva mai cu sfințenie sau cu rațiune să propovăduiască o cale a pocăinței sau a rațiunii și încă câțiva care să îi urmeze orbește.

Și așa ne dăm la țurloaie unul altuia, fiecare cu adevărul în frunte. Nu contează că adevărul n-are nevoie de militanți. Credința adevărată nu se împiedică de cel de lângă, iar rațiunea înțelege că nu e etic să îndopi omul cu ideologia ta. Dar așa suntem noi - zeloși.

Pentru unii e sărbătoare. Pentru alții nu. Credincioșii vor fi înțeles dragostea christică pe care o sărbătoresc și modestia ei. Chiar și faptul că Iisus nu și-a îndopat contmeporanii ca pe gâște cu adevărul venirii sale. Pentru ceilalți, a căror inteligență superioară respinge fantasmagoria unei divinități, îngăduința e o lecție bună. Poate așa n-om mai fi învățători pentru nimeni și-om privi numai în grădina noastră...

Hai să discutam ca-ntre normali, Mihaela!

     În primul rând te asigur ca sunt perfect ”normal”, așa după cum definești dumneata normalitatea. Am o mândrețe de nevastă, pe care după zece ani de căsnicie o iubesc mai mult decât în prima zi. Cu toate astea, îți mărturisesc surpriza pe care am avut-o văzând usurința cu care-ți separi semenii între ”normali” (așa ca noi) si cei ”anormali”: ”gay, teroriști, cerșetori, drogați, depresivi, etc”. Țin să precizez ca nu-ți urmăresc evoluția profesională, cu atât mai puțin viața, hai să-i zicem privată. Sunt un simplu cititor de presă, presă în care, vreau nu vreau, apari din când în când și dumneata. Având așadar vagi cunoștințe despre activitatea dumitale, mi se pare oarecum de înțeles faptul că te lupți în fiecare zi să rămâi în lumina reflectoarelor. Încerc să judec deci prin această prismă textul dumitale ”Adam și Eva? (Toleranța în spatele normalității )”. Cum ai putea să atragi atenția altfel decât jignind? E simplu și eficient, nimic personal, bănuiesc.
     Ce mă miră totuși, e faptul că m-am prins prostește în jocul dumitale, răspunzându-ți. Probabil aș proceda aidoma dacă, invocându-se normalități feudale vi s-ar impune vouă, sexului gingaș, purtarea de haine cernite, alături  de acoperirea părului cu o basma "decentă". Vezi dumneata, e periculos să definești normalități după bunul plac, mai ales când motivația nu e întotdeauna dintre cele mai nobile. Nu există societate perfectă, iar cea occidentală spre care ne îndreptăm e departe de a fi ideală, dar tocmai neputința noastră de a fi perfecți trebuie să ne îndemne la toleranță. Altfel, avem exemplul altor societăți în care cred sincer că n-ai dori să trăiești.
     Sunt de acord cu dumneata că la început, Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva. Aș putea chiar să adaug faptul că pe lângă Eva era un singur Adam, nu o puzderie de Adami (dintre care unii fiind chiar majori). Iar dacă citești mai departe, vei vedea că în marea-I iubire, Dumnezeu a lăsat liberul arbitru sub forma pomului cunoștinței binelui și răului. Cu Diavol în el cu tot. Știi unde? Nu "între patru pereți", ci taman în mijlocul grădinii Edenului. De atunci el ne tot lasă să alegem singuri, alegeri greșite de cele mai multe ori, dar uite că nu ne trăsnește niciodată. Iar dacă El n-o face, cine sunt eu să-I țin locul?
     Știi câte pietre a aruncat Iisus în femeia prinsă că se tot iubea cu mai mulți bărbați? (nu e cazul nostru, al celor "morali"). Te las să cauți singură în Scriptură. Știi, îmi place latura asta a dumitale, interesată de Biblie si preocupată de moralitate. Și eu îmi doresc să ne îndreptăm într-o direcție bună, ca societate. Să nu fim deranjați, vizual ori nu, de cei care vor să stea cu orice chip în lumina reflectoarelor. Peste ani, mi-aș dori ca băieții mei sa poată privi emisiuni TV decente, fără să-mi fie teamă că la vârste fragede se excită cu ochii în decolteul siliconat al cine-știe-carei "vedete" respectabile (măcar din privința vârstei).
     Vezi, Mihaela toți avem standarde morale. Când însă încercăm să ni le îndesăm cu de-a sila unii altora pe gât, mai mult stricăm. Din punct de vedere sexual, uite că suntem ”normali”. Hai să aruncam cu pietre! Sunt însă infinite situațiile în care putem fi lesne catalogați ca fiind anormali. Ți-ai dori sa fii pusă la zid?
           Toate bune îți doresc și mult succes! Mă rog, așa cum definești dumneata succesul...

Românii şi standardele..:P

     Mare ciudăţenie... Cum să pui alături asemenea antonime?... Se revoltă tastatura, sughite ecranul, mi se băşică degetele... Ce treabă au românii cu standardele? La noi se improvizează totul pe loc. Să mai zică cineva că nu inovăm! Românul se pricepe la toate. Dar nu, cum să zic... în modul ăla... pe bune. Adicătelea a făcut omul o școală în domeniu, a profesat ani buni așa că... da, poți să-i ceri părerea că se pricepe. Nu aşa necredincioşilor! Fiecare ştie mai bine decât 'ălalt și fiecare ar face de trei ori mai bine dacă l-ai lăsa pe el. În TOATE domeniile. Pornind cu politica, ocolind nițeluș pe la fotbal, plus nițică religie (uneori au legătură) și continuând-o cu tot ce vreți voi. Își sudează creștinul o căzătură de gard, de nicăieri apar măcar doi vecini să se agațe de el: ”Păi nu așa mă Ioane, vezi că nu-i bine!”, și începe o adevărată filozofie a sudurii în care PET-urile de 2,5 litri de bere sunt cei mai vrednici aliați. Își cumpără un amărât doi stupi în fundul grădinii. Nu-s albine-n stup câte sfaturi începe să primească. Fiecare din ele începând cu: ”așa ți-a zis ăla că se face? Păi când mai vine trimite-l la mine să-i zic eu vreo două, de nepriceput care se și bagă!” Își cumpără unul o ruginitură de mașină: ”Mă,  io ț-o zic ca pretin,  zi-i ăluia care te-a fraierit să-ți dea banii înapoi, că mare țapă ți-ai știut lua!” Și tot așa.... Cu atâtea genii îngrămădite la un loc, ai zice că ne sunt meleagurile un paradis al inovației, perfecționismului și bunului gust. Un loc în care, dacă nu ții pasul te strivește concurența. Ei aș!
     Nu putem fi acuzați că am fi nepricepuți, că nu ne-ar duce capul la prea multe, sau că ne-am da cu ciocanul peste degete. Dimpotrivă, aș putea spune că prin comparație, suntem o nație de oameni inteligenți și creativi. Problema e că n-avem pic de pretenții. Habar n-am de unde ni se trage asta. Probabil așa suntem noi făcuți, după cum e foarte posibil să ni se tragă din moși-strămoși. E cunoscut faptul că de-a lungul istoriei n-am prea avut vreme să punem piatră peste piatră, darămite să le mai și dichisim... Oricare ar fi cauza, rezultatul e același: suntem niște fușăriți care de orice s-ar apuca nu pretind și nici nu oferă dram de calitate. Vorbărie multă, promisiuni cu duiumul, iar la sfârșit o trebușoară numa' bună de refăcut. Dacă se găsește vr'unul mai nemulțumit, îl împroșcăm cu explicații și reproșuri, de-i pare rău bietului om c-a deschis gura. Tot așa, zi după zi. Dacă i-am mai închis unuia gura, dă-i 'nainte că merge-așa. Fără perspective și fără dorințe stupide de a evolua. Spuneți-mi un singur produs 100% românesc care, prin simpla proveniență românească, să pună pe butuci concurența. Erau pe vremuri fructele și legumele recunoscute pentru gustul și parfumul lor. Nu știu cât din merit ne revenea, dar toată lumea ne lăuda că așa ceva n-a mai mâncat pe nicăieri. Acum nu mai sunt nici alea... În rest, liniște. Ni se tot vorbește de standarde europene, iar noi le tot așteptăm să pice de undeva. Să ne transforme în europeni sadea. Cu pensii și salarii. Și drumuri. Dar ele nu vin de nicăieri. Neserioși și vesticii ăștia!
     Ne dorim salarii europene cu muncă de Dorel. Vrem schimbare, fără să schimbăm nimic. Visăm la emancipare, stând resemnați în fața televizorului. Așteptăm ceva, nici noi nu știm ce, deși nici acum nu-i prea rău... Timpul trece, leafa mai merge unde se mai poate, unde nu...asta e, iar noi rămânem aceeași. Cine ar îndrăzni să ne pună nouă standarde?

      P.S. Acesta e inceputul unei serii despre standardele noastre, ale tuturor. Urmează:  „Românii și politica / Justiția”, „Românii și munca”, „Românii și religia”, ”Românii și televizorul”, „Românii și emanciparea”, etc.

M-am plictisit...

 A trecut mai bine de un an de când n-am mai postat nimic pe blog și habar n-am de ce aș face-o acum. M-am plictisit. Teribil de tare. M-a lăsat orice chef să visez, sa sper, sau măcar să mă revolt. Nu, nu sunt resemnat.  Ca să te resemnezi trebuie să-ți accepți soarta, limitele, să ridici pur și simplu din umeri și să zici ”asta e”. Sincer, îi admir pe cei care pot s-o facă. Probabil, în limite rezonabile, asta e cheia supraviețuirii. Când nu poți schimba un lucru, de ce ți-ai mai face inimă rea?... Te aduni, vezi ce-i de făcut și mergi ca omul mai departe. Când însă prin natura ta ești croit pentru altceva, e greu să te resemnezi. E ca și cum ai prinde, să zicem... o vulpe și i-ai da să mănânce murături. Nu merge. N-o să se împace niciodată cu acriturile tale. E simplu, ea e croită pentru altceva. Desigur, instinctul de supraviețuire își va spune la un moment dat cuvântul. Mai ales dacă ți-ai face pomană și de-un codru de pâine, biata jigănie va supraviețui. Costelivă și răpănoasă, dar va trăi. În schimb nu se va resemna niciodata. N-o să se reinventeze in țarcul în care o ții captivă. E împotriva naturii. Se va lupta cu ghearele și colții să evadeze. La inceput cu o furie vecină cu turbarea, apoi mai calm și mai cu strategie, pe urmă tot mai fără chef și tot așa...se va stinge zi după zi. Dacă te vei uita în ochii ei, ai realiza ce mare păcat ți-ai făcut. Ai vedea scurgându-se din ea sufletul de sălbăticiune, dorul după libertate și pofta de viață. Iar ăsta e mare păcat...
   Când m-am apucat de scris, mai întâi ca jurnalist, mai apoi în chestia asta a mea, am crezut ca un nătâng că fac ceea ce trebuie. Eram idealist, revoltat și pus pe fapte mari. Nu, nu vroiam să mut munții, îmi imaginam că voi face atât bine țării mele schimbându-mi mie modul de a gândi, de a privi lumea și de a acționa. În cele mai frumoase vise mă vedeam formând în jurul meu un nucleu de „altfel de mentalitate”. Nu prea mi-am bătut capul să mă citească nu-știu-cine, în schimb speram să fiu un bun exemplu pentru cei din jurul meu: pentru sora mea care anul ăsta termină facultatea cu media aproape 10 și pe care NU VREEEAU s-o fure vreo firmă străină pentru ca mai apoi pe spinarea ei încovoiată de responsabilități să crescă-n sondaje extremiștii Europei, pentru soția mea, o zvârlugă de fată care ar muta lumea din loc dacă cineva i-ar cere-o, sau pentru nepoțelul meu cu care probabil, peste ani mă voi înțelege doar cu dicționarul în față. De câte lucruri n-ar fi în stare niște tineri entuziaști și bine motivați?...
    În urmă cu vreo doi ani m-am întors în România hotărât să-mi demonstrez că se poate. Mă enervau teribil avertismentele tuturor „n-ai ce-ți trebuie acolo măi băiete, sau te mănâncă-n fund?” N-am ascultat de nimeni. Nici măcar de rațiunea ce-mi zicea că mă cam pripesc. Doar, să zic așa, de glasul sângelui...
  Nu cred că am fost sută la sută inconștient. Teoretic vorbind, planul nu era chiar prost. Fără să intru în amănunte, ideea era să fac un proiect drăguț, pe bani europeni, în satul Viscri acolo unde părinții mei au o căsuță și o bucată de teren. Când au auzit ai mei că vin acasă, au sărit în sus de bucurie. Și am venit...
Cum am ajuns m-am și apucat de treabă. N-am făcut nimic în stil românesc, doar mă întorceam din Germania. Cu ceva bani puși deoparte am angajat cea mai răsărită firmă de consultanță din câte am găsit, mi-am pus actele în bună rânduială, și m-am apucat de investiții. Nu m-am scumpit la nimic. Am făcut totul ca la carte. Cu dosarul însă a fost o adevărată corvoadă. Nu pot s-o numesc birocrație, că jignim termenul. Un dezastru!!! La instituția X nu ți se elibera documentul decât cu adeverință de la instuția Y. Dar instituția Y nu-ți putea elibera adeverința decât cu documentul de la X. În fine, un recital al ridicolului în care de cele mai multe ori te uitai in jur să vezi dacă nu cumva ești filmat cu camera ascunsă și că totul e doar o glumă. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să fiu întors de la o instuție la alta cu mențiunea: „zi-le că-i bag în ****** mamii lor dacă vă mai trimit cu așa ceva la mine!” Cum era să le transmit așa ceva?... O luam cu frumosul, mă rugam de ei, ei zbierau la mine și tot așa. Cu cei de la primăria comunei era un adevărat spectacol. Nu găseam pe nimeni niciodată. Doar pe o amărâtă ce alerga de hăbăucă dintr-o parte în alta. În rest „e pe teren domnul primar”, sau „e pe teren domnul secretar”. Tot așa cu toți funcționarii. Toți, de dimineață până seara, pe teren. Probabil bănuiți unde era terenul ăsta... Închipuiți-vă însă că eu eram sub presiunea copleșitoare a timpului. Termenul de depunere al dosarelor e foarte clar și nimeni nu te așteaptă să ți se trezească ție primarul. Am fost sigur că o să mă aleg cu vreun ulcer de la atâta stres. Cu chiu cu vai, la limita limitei am apucat să depun dosarul, am trecut cu bine și de vizita comisiei si când totul părea că se termină cu happy end am pierdut tot. Dintr-o prostie birocratică. Am crezut că visez. După o jumătate de an de alergătură contra cronometru, după o căldare de bani aruncați pe apa sâmbetei, totul s-a pleoștit din vina habar n-am a cui, că-n România nimeni nu e vinovat niciodată. După ce totul s-a sfârșit, iar eu cu coada între picioare mi-am făcut din nou bagajele pentru Germania, m-am programat totuși în audiență la prefectul județului. Am considerat că e datoria mea de cetățean să vorbesc în cunoștință de cauză cu reprezentantul guvernului despre ce am văzut că scârțâie in sistem, de nu accesăm niciodată decât mizilicuri europene și și-alea cheltuite anapoda de edili iresponsabili, în timp ce tineri cu potențial pleacă slugi pe la străini. M-a primit o cucoană cu țâfna pusă. Era subprefecta.
- Ce-i dom-le, care-i treaba?
- Nu va răpesc decât zece minute, vroiam să discutăm despre ce am văzut că nu merge in alergătura pentru fonduri europene. Eu am încercat și asta e, dar poate până la anul s-ar mai putea îmbunătăți sistemul, poate vor alții să acceseze. Uitați unde cred că s-ar putea face ceva...
- Măi omule, care e problema ta? m-a întrerupt ea iritată. Pentru ce-ai venit aici?
- Păi acum eu nu mai am nicio problemă, am gângurit intimidat
- Și-atunci de ce ai venit?
- Vroiam să vă împărtășesc eșecul meu, poate vă e de folos pentru la anul...
- Și-ai venit să mă-nveți tu ce-i prefectura, s-a zborșit la mine. Păi ce crezi stimate domn că noi avem timp de povești? Dacă n-ai treabă du-te că noi avem destulă!
  Și am plecat...
  De doi ani sunt iar slugă în străini. Fratele meu își face și el bagajele să se mute în capătul celălalt al Europei. Mă doare sufletul când mă gândesc pe unde va mai ajunge și sora mea după absolvirea facultății. În urmă ne rămân părinții triști și o țară înecată în propria ei neputință. Mă mai uit la știri și-mi fac doar inimă rea. Scandaluri, „vedete” de trei parale și o mizerie morală de te înfiori. Cea mai importantă bogăție a țării, tinerii care ar putea schimba ceva, ne sunt luați cu japca de străini, în timp ce frâiele rămân la aceeași burtoși nesimțiți și corupți. O țară întreagă în derivă, oamenii isterizați de sărăcie, într-un continent din ce în ce mai tulbure. Într-un autism halucinant, politicienilor li se pare mai funny să-și dea la țurloaie unii altora decât să mai salveze ce se mai poate salva.
  Cândva credeam că pot schimba ceva. La mine și la cei apropiați mie. Câte lucruri nu pot schimba niște tineri hotărâți?... Acum însă nu prea mai cred așa. Nu știu de ce, dar m-a apucat o plictiseală cumplită. M-am plictisit să-mi mai fie dor de acasă, m-am plictisit să mai sper ca într-o zi va fi bine, că o să ne vină și nouă apa la moară, în fine, m-am plictisit chiar și să înjur. Și... nu, asta nu e resemnare.  E doar o teribilă plictiseală...

Dorel, intelectualul

Dorel, intelectualul, cunoaște marile nume de scriitori. Îi citează în cele mai banale discuții cu o vorbă trufașă, zâmbind larg. Îi place să-și trateze amicii de teapa lui ca pe niște mediocri bătuți în cap. Se laudă că merge la teatru, însă fără a pricepe prea multe din cele derulate pe scenă. Dorel ascultă muzică de toate felurile. Merge la petreceri unde învârte domnișoarele până scoate untul din ele. După câteva pahare începe a fredona manele. Dorel e multivalent. Așa-i place lui. Trăiește viața din plin, dar nu pregetă în a căuta informații pe wikipedia despre personalități ori concepte ce țin de cultura generală. În paralel, află cu dibăcie neologisme de pe dex online. Cunoștințelor vaste nu li se potrivește decât un vocabular savant. La nervi, scapă înjurăturile fără frâu. Are sânge fierbinte-n vene, iar când i se urcă la cap uită de orice pudoare lingvistică și se afișează nestingherit cu carnea-n gură.  Pe pagina lui de facebook găsești cugetări ale marilor gânditori, pe care Dorel le aruncă precum niște pastile muritorilor de foame. Poza de profil îl înfățișează alături de o mare personalitate. Nu contează că s-a milogit ca un lingău de omul ăla să se tragă-n chip alături lui. În cazul dezbaterilor politice scoate artileria grea. Îi trimite pe cei ce nu-s pe-a sa lungime de undă ba în originile maicii ce i-a născut, ba în negrul și prea-plinul de pucioasă iad. Limbajul e grotesc.

         
           Zilele trecute purtam o discuție cu un astfel de Dorel. Mi-a adus un argument de-al unui filosof cu    
           nume greu. Asta da tehnică de intimidare. După încă două replici mi-a confirmat faptul că nu            
           pricepuse nimic din prețioasele vorbe ale gânditorului. Dorel e omul dual: constructorul ce vrea să-și
           depășească condiția pentru a avea o imagine mai bună, petrecărețul cu limbaj colorat ce pretinde că
           are o cultură cel puțin exhaustivă. Dorel, intelectualul, e omul frustrat ce nu poate decide de-i  
           intelectual ori golan. El e struțocămilă. Să împace pe toată lumea....

         CLICK pentru a-l vedea pe Dorel în acțiune.

Burduhanul şi zgârie-brânză

Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.

                                                                                                         Tudor Muşatescu

În România e plin de câni. Mici şi mari,  pufoşi şi înţoliţi ori jigăriţi şi râioşi sunt pe peste tot. Paradoxul e că nici măcar unul nu poartă ţanţoş în măiastra-i coadă covrigi. Fiecare clefăie cu ochii-n patru codrul de pâine sleit. Lupta e aprigă. Haite nu mai există de ceva timp. Fiecare stă-n colţul lui, întotdeauna treaz, ca nu cumva concurenţa să-i fure boţul de pâine. Adevărate potăi, muşcă şi cea mai binevoitoare mână-ntinsă, numai să mai câştige niţel.

Economisim orice. Calculăm amicilor datornici până la ultimul leuţ şi uităm să mai facem invitaţii la masă. Am ajuns să ne zgârcim la sânge pentru un loc în autobuz. Dulăii cei mari năvălesc mai să rupă uşile, doar-doar vor prinde locul râvnit. Nu contează că eşti vagabond ori domn. Lătrăm cu toţii în lupta de a ne face auzită ruşinoasa chitroşenie. Drepturile nu mai sunt ce erau. Le vânturăm mai degrabă în faţa semenilor a să priceapă că merităm ce-i mai bun. După noi, potopul!

România lui palmă-n fund e una sălbatică. Turiştii o fotografiază cruciţi. Suntem prea câini să mai dăm un sfanţ unei bătrâne, prea zgârciţi să ajutăm un prieten la modul cel mai dezinteresat, prea egoişti să mai lăsăm să treacă de la noi, prea hulpavi să mai fim empatici. Suntem guvernaţi de burduhan în patria lui zgârie-brânză. Măcar de-ar avea ce să ne fure cineva, în afară de sufletele haine!

La așa educație...așa viitor

    Nu trebuie nici să fim prea cârtitori. Școala nu ne lipsește chiar cu desăvârșire. Am putea spune, privind în urmă că stăm chiar bine. Orice amărât știe acum să buchisească nițeluș. Nimeni nu mai pune deș'tul și o cruce lângă când trebuie să se semneze. Față de ce-a fost pe vremea bunicilor noștri când din tot satul doar dascălul și sanitarul deprindeau tainele mânuitului peniței, acum ne putem considera ieșiți la lumină. Problema e că la vremuri noi și provocările sunt altele. Într-o lume a vitezei, buchiseala nu ți-e de niciun folos dacă nu ai unde s-o aplici. Astăzi societatea are nevoie de oameni bine calificați și foarte bine disciplinați. În diferite domenii. Pornind de la, să zicem, condusul basculantei și terminând cu, să zicem iarăși, practicarea medicinei.
     Să luăm exemplul Germaniei. Nu cred că are rost să-i luăm în discuție performanțele economice, sau de orice fel or fi ele. Aproximativ patru zeci de milioane de roboței (atât numără populația ei activă), muncesc extrem de precis și de eficient, ca niște mici rotițe dintr-un mecanism perfect. Calitatea muncii lor e un brand în toată regula. Stai și te întrebi: de unde atâta dăruire, atâta poftă de lucru și atâta responsabilitate? E bine de amintit cîte ceva din sistemul lor educațional, iar dacă asta vi se pare că are legătură cu cele de mai sus, atunci n-am tocit tastatura de pomană.  Ar fi mult de vorbit despre metodele de predare, încă din cele mai mici clase. Totul are o logică, balastul e eliminat iar copilul învață pe fișe de lucru doar ceea ce-i va folosi cândva. În clasa a cincea se face departajarea. Elevii cu aplecare spre carte pot spera la gimnaziu și mai departe la un bacalaureat și la o facultate. Pentru restul, așa numita școală principală, sau cea reală rămân ca opțiuni. Aici învățătura nu e pe brânci, ci partea practică primează. Urmează apoi școala de meserii. În funcție de meserie, aceasta poate dura între doi și patru ani. Sistemul e simplu. Instituția de învățământ încheie contracte cu firme interesate, partea de teorie rezumându-se la doar câteva săptămâni pe semestru. Astfel, elevul vede exact dacă ceea ce studiază e pe placul lui sau nu. Firmele beneficiază de mână de lucru ieftină, disciplinată și fără prea multe pretenții. Copiii sunt deprinși cu munca, cu responsabilitatea și în plus câștigă și bani. La sfârșitul anilor de practică capătă calificarea în respectiva meserie. Aceasta e mană cerească într-o țară vest-europeană. Fără astfel de patalama, oricâtă meserie ai ști, tot salahor rămâi. Când însă ești calificat, se bat angajatorii pe tine. Ai drepturi, remunerația minimă îți e garantată prin lege, iar aceasta e mai mult decât decentă. Așa se face că la sfârșitul școlii, tinerii sunt gata integrați în câmpul muncii, cu experiență-n domeniu cu tot. De-a lungul timpului, un astfel de sistem a creat un respect aproape religios al individului față de muncă.
    Revenim la România. Aici sistemul e după ureche. Numărați singuri câți miniștri ai educației am avut doar anul acesta. Fiecare cu liota lui de căpușe, fiecare cu propria lui viziune. Dărâmă tot ce au făcut predecesorii și promite c-o să facă multe. Pe urmă e schimbat...și tot așa. Reformele se fac pe genunchi și provoacă și mai mult haos. În urmă cu câțiva ani se lua decizia desființării școlilor profesionale. Ce amar de logică o fi stat la baza  acestei decizii, nu putem nici măcar să bănuim. Cert e că ne-am ales dintr-o dată cu o grămadă de loaze fără chef de învățătură ce trândăvesc pe băncile...(hai să încercăm un termen pretențios) școlii. Să intri într-o instituție populată de astfel de specimene, e un gest de curată nebunie. Prostia stătută e bombă cu ceas. Nu știi unde explodează.

    O decizie, teoretic vorbind, corectă a fost cea a bacalaureatului pe bune. Adică fără copiuțe și fără rezolvări împărțite de directori în timp ce supraveghetorii se uitau pe fereastră. Asta ne-a făcut să vedem cât rahat a putut fi îndesat sub preș în toți acești ani. Universitățile particulare au propășit spectaculos, profitând de naivitatea generală. Ne-am ales cu aceleași loaze, și mai dezorientate, și mai fără chef de treburi serioase, dar cu diplome numai bune de înrămat.
    În tot tabloul, dascălii se integrează perfect. Cei mai mulți au renunțat la orice ambiție profesională. Cască, se scarpină, leafa e mică, copiii obraznici, fără să vrei și tot te resemnezi. Printre ei, câte unul cu țâfnă, trece drept profesor bun. La el nu trece nimeni cu mai mult de 5. Asta e concepția românească de profesor bun. Ăla care pică pe toată lumea. Extrem de exigent cu elevii/studenții. Cu el niciodată. Închipuiți-vă că ar fi tâmplar și că aproape toată mobila care-i iese din mână e bună de pus pe foc. Ce încredere să ai în asemenea profesionist?. Dar asta face parte din cultura românească. Când prinzi amărâtul la ananghie, să-l freci bine de tot. Cât ai tu chef, pentru că-ți permiți. Pentru că tot vorbim de cultură mioritică, probabil știți că și la dăscălime, papornițele cu țuică, caltaboși, sau plicurile discrete au mare trecere. Când însă buzunarul e pe dos, există și alte chestii interesante de dat la schimb...

    Suntem într-un cerc vicios. Bugetul nu-și poate permite un sistem educațional adevărat, dar fără oameni de calitate țara se duce de râpă. Nu discutăm de doctorate luate pe ochi frumoși, c-o dăm în politică. Totuși, nu putem să nu discutăm de un sistem putred care produce  rebuturi pe bandă rulantă. Zilele trecute, un elev a fost snopit în bătaie cu o rangă metalică, chiar în curtea școlii unde învăța. Puțin a lipsit până la o tragedie. Directorul o scaldă, cum știe el mai bine. În Mediaș, un bătrân a fost agresat pe stradă de un grup de copii. Ce-o să fie de noi când acei copii vor crește?...

 În Sălaj, un alt grup de copii a atacat un grup de turiști străini cu pietre și bâte. Bieții oameni au scăpat cu greu, cu multe vânătăi, oase rupte și o spaimă pe cinste. Vor duce cu ei amintirea unei țări de sălbatici pe care e bine s-o ocolești. O parte pozitivă există totuși în toată povestea. Un tânăr clujean, Traian Almășan, a spălat de unul singur imaginea României. Acesta a oferit turiștilor un sejur gratuit ca și consolare pentru patimile îndurate. Din păcate însă, cu o floare nu se face primăvară.