M-am plictisit...

 A trecut mai bine de un an de când n-am mai postat nimic pe blog și habar n-am de ce aș face-o acum. M-am plictisit. Teribil de tare. M-a lăsat orice chef să visez, sa sper, sau măcar să mă revolt. Nu, nu sunt resemnat.  Ca să te resemnezi trebuie să-ți accepți soarta, limitele, să ridici pur și simplu din umeri și să zici ”asta e”. Sincer, îi admir pe cei care pot s-o facă. Probabil, în limite rezonabile, asta e cheia supraviețuirii. Când nu poți schimba un lucru, de ce ți-ai mai face inimă rea?... Te aduni, vezi ce-i de făcut și mergi ca omul mai departe. Când însă prin natura ta ești croit pentru altceva, e greu să te resemnezi. E ca și cum ai prinde, să zicem... o vulpe și i-ai da să mănânce murături. Nu merge. N-o să se împace niciodată cu acriturile tale. E simplu, ea e croită pentru altceva. Desigur, instinctul de supraviețuire își va spune la un moment dat cuvântul. Mai ales dacă ți-ai face pomană și de-un codru de pâine, biata jigănie va supraviețui. Costelivă și răpănoasă, dar va trăi. În schimb nu se va resemna niciodata. N-o să se reinventeze in țarcul în care o ții captivă. E împotriva naturii. Se va lupta cu ghearele și colții să evadeze. La inceput cu o furie vecină cu turbarea, apoi mai calm și mai cu strategie, pe urmă tot mai fără chef și tot așa...se va stinge zi după zi. Dacă te vei uita în ochii ei, ai realiza ce mare păcat ți-ai făcut. Ai vedea scurgându-se din ea sufletul de sălbăticiune, dorul după libertate și pofta de viață. Iar ăsta e mare păcat...
   Când m-am apucat de scris, mai întâi ca jurnalist, mai apoi în chestia asta a mea, am crezut ca un nătâng că fac ceea ce trebuie. Eram idealist, revoltat și pus pe fapte mari. Nu, nu vroiam să mut munții, îmi imaginam că voi face atât bine țării mele schimbându-mi mie modul de a gândi, de a privi lumea și de a acționa. În cele mai frumoase vise mă vedeam formând în jurul meu un nucleu de „altfel de mentalitate”. Nu prea mi-am bătut capul să mă citească nu-știu-cine, în schimb speram să fiu un bun exemplu pentru cei din jurul meu: pentru sora mea care anul ăsta termină facultatea cu media aproape 10 și pe care NU VREEEAU s-o fure vreo firmă străină pentru ca mai apoi pe spinarea ei încovoiată de responsabilități să crescă-n sondaje extremiștii Europei, pentru soția mea, o zvârlugă de fată care ar muta lumea din loc dacă cineva i-ar cere-o, sau pentru nepoțelul meu cu care probabil, peste ani mă voi înțelege doar cu dicționarul în față. De câte lucruri n-ar fi în stare niște tineri entuziaști și bine motivați?...
    În urmă cu vreo doi ani m-am întors în România hotărât să-mi demonstrez că se poate. Mă enervau teribil avertismentele tuturor „n-ai ce-ți trebuie acolo măi băiete, sau te mănâncă-n fund?” N-am ascultat de nimeni. Nici măcar de rațiunea ce-mi zicea că mă cam pripesc. Doar, să zic așa, de glasul sângelui...
  Nu cred că am fost sută la sută inconștient. Teoretic vorbind, planul nu era chiar prost. Fără să intru în amănunte, ideea era să fac un proiect drăguț, pe bani europeni, în satul Viscri acolo unde părinții mei au o căsuță și o bucată de teren. Când au auzit ai mei că vin acasă, au sărit în sus de bucurie. Și am venit...
Cum am ajuns m-am și apucat de treabă. N-am făcut nimic în stil românesc, doar mă întorceam din Germania. Cu ceva bani puși deoparte am angajat cea mai răsărită firmă de consultanță din câte am găsit, mi-am pus actele în bună rânduială, și m-am apucat de investiții. Nu m-am scumpit la nimic. Am făcut totul ca la carte. Cu dosarul însă a fost o adevărată corvoadă. Nu pot s-o numesc birocrație, că jignim termenul. Un dezastru!!! La instituția X nu ți se elibera documentul decât cu adeverință de la instuția Y. Dar instituția Y nu-ți putea elibera adeverința decât cu documentul de la X. În fine, un recital al ridicolului în care de cele mai multe ori te uitai in jur să vezi dacă nu cumva ești filmat cu camera ascunsă și că totul e doar o glumă. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să fiu întors de la o instuție la alta cu mențiunea: „zi-le că-i bag în ****** mamii lor dacă vă mai trimit cu așa ceva la mine!” Cum era să le transmit așa ceva?... O luam cu frumosul, mă rugam de ei, ei zbierau la mine și tot așa. Cu cei de la primăria comunei era un adevărat spectacol. Nu găseam pe nimeni niciodată. Doar pe o amărâtă ce alerga de hăbăucă dintr-o parte în alta. În rest „e pe teren domnul primar”, sau „e pe teren domnul secretar”. Tot așa cu toți funcționarii. Toți, de dimineață până seara, pe teren. Probabil bănuiți unde era terenul ăsta... Închipuiți-vă însă că eu eram sub presiunea copleșitoare a timpului. Termenul de depunere al dosarelor e foarte clar și nimeni nu te așteaptă să ți se trezească ție primarul. Am fost sigur că o să mă aleg cu vreun ulcer de la atâta stres. Cu chiu cu vai, la limita limitei am apucat să depun dosarul, am trecut cu bine și de vizita comisiei si când totul părea că se termină cu happy end am pierdut tot. Dintr-o prostie birocratică. Am crezut că visez. După o jumătate de an de alergătură contra cronometru, după o căldare de bani aruncați pe apa sâmbetei, totul s-a pleoștit din vina habar n-am a cui, că-n România nimeni nu e vinovat niciodată. După ce totul s-a sfârșit, iar eu cu coada între picioare mi-am făcut din nou bagajele pentru Germania, m-am programat totuși în audiență la prefectul județului. Am considerat că e datoria mea de cetățean să vorbesc în cunoștință de cauză cu reprezentantul guvernului despre ce am văzut că scârțâie in sistem, de nu accesăm niciodată decât mizilicuri europene și și-alea cheltuite anapoda de edili iresponsabili, în timp ce tineri cu potențial pleacă slugi pe la străini. M-a primit o cucoană cu țâfna pusă. Era subprefecta.
- Ce-i dom-le, care-i treaba?
- Nu va răpesc decât zece minute, vroiam să discutăm despre ce am văzut că nu merge in alergătura pentru fonduri europene. Eu am încercat și asta e, dar poate până la anul s-ar mai putea îmbunătăți sistemul, poate vor alții să acceseze. Uitați unde cred că s-ar putea face ceva...
- Măi omule, care e problema ta? m-a întrerupt ea iritată. Pentru ce-ai venit aici?
- Păi acum eu nu mai am nicio problemă, am gângurit intimidat
- Și-atunci de ce ai venit?
- Vroiam să vă împărtășesc eșecul meu, poate vă e de folos pentru la anul...
- Și-ai venit să mă-nveți tu ce-i prefectura, s-a zborșit la mine. Păi ce crezi stimate domn că noi avem timp de povești? Dacă n-ai treabă du-te că noi avem destulă!
  Și am plecat...
  De doi ani sunt iar slugă în străini. Fratele meu își face și el bagajele să se mute în capătul celălalt al Europei. Mă doare sufletul când mă gândesc pe unde va mai ajunge și sora mea după absolvirea facultății. În urmă ne rămân părinții triști și o țară înecată în propria ei neputință. Mă mai uit la știri și-mi fac doar inimă rea. Scandaluri, „vedete” de trei parale și o mizerie morală de te înfiori. Cea mai importantă bogăție a țării, tinerii care ar putea schimba ceva, ne sunt luați cu japca de străini, în timp ce frâiele rămân la aceeași burtoși nesimțiți și corupți. O țară întreagă în derivă, oamenii isterizați de sărăcie, într-un continent din ce în ce mai tulbure. Într-un autism halucinant, politicienilor li se pare mai funny să-și dea la țurloaie unii altora decât să mai salveze ce se mai poate salva.
  Cândva credeam că pot schimba ceva. La mine și la cei apropiați mie. Câte lucruri nu pot schimba niște tineri hotărâți?... Acum însă nu prea mai cred așa. Nu știu de ce, dar m-a apucat o plictiseală cumplită. M-am plictisit să-mi mai fie dor de acasă, m-am plictisit să mai sper ca într-o zi va fi bine, că o să ne vină și nouă apa la moară, în fine, m-am plictisit chiar și să înjur. Și... nu, asta nu e resemnare.  E doar o teribilă plictiseală...