Gheo

    De când l-a pricopsit dom' director c-un ucenic, Gheo și-a descoperit vocația de șef. Nu-i vorbă, zidăria i-a plăcut de când a învățat-o, să tot fie vreo doăzeci de ani de atunci, dar acum e cu totul alceva... Țipă, trântește, când are opinii politice le zice, iar în zilele cu soare are pe seama cui se hlizi. Nici mâncarea nu și-o mai încălzește singur. Doar bate nervos cu lingura în podul palmei...
   Holtei bătrân și cam bolovănos din fire, duce o viață anostă de proletar sihastru. Când și când se privește-n oglindă cu subînțeles și i-ar plăcea ca lumea să-i spună Gheorghe. Dar toți așa l-au apucat și-așa îi zic. Numai Radu ucenicul, îi zice cu înfricoșat respect nea' George.
    Cândva a fost și el îndrăgostit, dar n-a spus nimănui nimic. A scris chiar și câteva poezii pe tema asta, le ține în debara în cutia cu facturi. Altfel, nu se remarcă prin nimic ieșit din comun. Mănâncă două cepe pe zi, una la servici cu ciorbă și una acasă cu slănină, se bărbierește în fiecare sfârșit de săptămână și ține socoteala banilor într-un carnețel soios pe care-l ține sub pat. În rest... păcate omenești ca orice holtei.
   
    Gina e nouă în firmă. Guralivă și cochetă-n felul ei, e genul de femeie care intră oricui pe sub piele. Toți o plac și-i zic Ginuța de la contabilitate. În ultima vreme însă, colegele își cam dau coate pe la spatele ei. Mircea, șoferul le-ar fi dat apă la moară. Pe urmă, bănuiala ar fi căzut pe Vasile de la arhivă. Mai nou, și domnu' director e cam roșu la față... Eh, lumea... Nu te poți pune cu gura ei. Noroc că Ginuța are un soț cuminte, care nu-și pleacă urechea la orice fleac. Și chiar dacă și-ar pleca-o, tot ea are ultimul cuvânt în casă. Așa că e mai bună cumințenia...
................................................................................................................................................................    
   Ginuța e tot într-un șantier acasă. Și-a pus termopane, a zugrăvit, a făcut rate pentru mobilă nouă, a dărâmat sobele de teracotă și și-a pus centrală. Nici scliviseala din curte nu-i mai place. De când au mutat-o pe a bătrână la azil, a pus ochii pe bucătărioara ei. Ar vrea să-și construiască acolo un birou unde să lucreze particular. Așa a ajuns Gheo s-o cunoască pe doamna Gina...
   Prima zi, bietul om s-a fâstâcit mult și n-a lucrat mai deloc. N-avea spor și pace bună. S-a opărit cu cafeluța pe care gazda îmbrăcată într-o rochiță roșie, i-a servit-o într-o ceșcuță la fel de roșie: "Vai, domnule George, nu știam că sunteți așa de timid! Uite, plec să nu vă mai deranjez... "
  A doua zi a fost ceva mai bine. Meșterul era proaspăt bărbierit, deși era abia miercuri. Ba mai mult, venise și c-un buchet de garoafe pe care-l tot frământa încurcat dintr-o mână în alta: "Niște flori frumoase pentru o doamnă așa drăguță ca dumneavoastră- Vai mă flatați, ce atent sunteți!"
    Tot așa, biroul doamnei Gina s-a înălțat pe ne-simțite. În ultima seară, când mai erau doar sculele de adunat, cei doi au tot povestit. Georgică (!!!)  și-a deschis sufletul și și-a spus durerile vieții lui. A și plâns puțin smiorcăind din nas, în timp ce Getuța (!!!) bătea ușurel din pleoape. Pe urmă a povestit și ea necazurile de fată măritată prea de tânără cu cine nu trebuie și tot așa și-au dat seama că se înțeleg de minune...
 
Aceea a fost o seară unică pentru Gheo. Nu știe nimeni ce s-a întâmplat, dar de atunci e cu totul alt om.  Toți chicotesc în jurul lui, dar el nu-i bagă în seamă. Fluieră pe schelă, recită și privește visător în zare. Mai nou, Radu i-a făcut cont pe Facebook, iar el e parfumat, pieptănat și-și spală chiloții și ciorapii în fiecare săptămână...

Despre cifre

     De obicei le înghițim așa cum ni se dau. Cu încredere, că știu ăia ce știu. Cam cum am lua o pastilă din mâna unui medic repezit și sigur pe el. Ar putea foarte bine să ne dea și cretă, că oricum nu ne batem capul. Știe el ce știe... Înapoi la cifre!
    Te-apucă lehamitea dacă te uiți la ele. În orice domeniu. Un milion de hectare de teren nelucrate în România anului 2012! Importăm mâncare ca niște nababi. Trasă bine de păr, rata de absorbție a fondurilor europene ajunge cu chiu cu vai la șapte la sută. (Niște adevărați filantropi. Contribuim cu sume mai mari decât cele pe care le primim. La urma urmei, dă-i în colo de bani, cine are nevoie de ei?...) Aproape cel mai mic salariu mimim pe economie din UE: 162 de euro. De 11 ori mai puțin decât în Luxemburg!!! Sub noi mai sunt doar bulgarii. Dar de-aia nu ne sfiim să batem recordul mondial la prețul pe care-l plătim pentru fiecare kilometru de autostradă. Și banii sunt reali! Autostrăzile...nu prea...E adevărat, plătim și noi preț normal de autostradă, dar asta pentru drumuri județene. Mai jos puteți vedea cum arată un astfel de drum la puțin timp după darea în folosință. E în județul Vrancea și a costat 13 milioane de euro. Cum nu e însă gata-gata, se mai solicită alte 20 de milioane pentru desăvârșirea trebușoarei. Și sunt 34 de kilometri de drum județean!!!

  Și tot așa, exemple de cifre deprimante se pot da din ORICE domeniu. Cum însă noi, mujicii de rând nu ne prea pricepem, împielițații o sucesc să iasă bine. În orice statistică dezastruasă găsesc ei și o parte mai dulceagă, atât cât să ne-o fluture nouă pe sub nas ca niște adevărați salvatori de neam ce sunt. Exemple :
  "Pentru acest an estimăm o creșere a PIB-ului cu până la...bla bla bla"
Sau: "Accelerarea exporturilor din acest trimestru vine ca urmare a politicilor noastre de...bla bla bla " Și așa mai departe...până la limita bunului simț. Noi din toate pricepem că-i de bine și prindem curaj. Așa-i când nu se pricepe omul la cifre...
     Zilele-astea mi-a explicat cineva cum stă cu rata asta incredibilă de absorbție a fondurilor europene. Pe limbajul meu de om care nu pricepe prea multe din cifre și statistici. Era propria lui experieță pe care o considera extrem de grăitoare pentru ce se întâmplă la nivel național. Să vedeți:
Până anii trecuți, omul nostru era bugetar cu un salariu nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cum banii nu prisosesc niciodată la casa omului, s-a hotărât să intreprindă ceva pentru rotunjirea veniturilor. Și a găsit. Și-a cumpărat câțiva stupi pe care, cu puțină înțelegere i-a așezat în grădina unui gospodar dintr-un sat oarecare. În câtva timp, treaba începuse să meargă promițător. Dar pentru că toate costă, bugetarul-apicultor și-a dat seama că el de fapt nu-și rotunjește veniturile, ci mai rău le subțiază. Așa s-a hotârât să acceseze un fond nerambursabil pentru apicultorii amatori. Banii, vreo șapte mii de euro, i-ar fi ajuns să-și dezvolte stupina, atât cât s-o aducă pe profit. Și a început alergătura pentru acte. Între serviciu, munca în stupină, fuga de la Ana la Caiafa după ștampile și semnături era o adevărată corvoadă. Veterinarul însă i-a venit de hac. Cum stupii erau la țară (că...deh, nu putea omul să și-i țină în debara), iar satul cu pricina era în alt județ decât cel în care locuia el, necazurile au început. Veterinarul, om corect din cale-afară vroia cu orice chip să vadă stupii. Mostre de fagure și de albină care în mod normal sunt mai mult decât suficiente, nu-l convingeau deloc.
"De unde știu eu că tu ai stupi?", se zburlea el
"Păi hai, măi omule că te iau cu mașina și mergem la stupină. Sunt 80 de km până acolo, în două ore suntem înapoi!"
"Da, că eu mă plimb pe unde vreți voi. Eu n-am timp, dom'le să umblu pe coclauri, că-s ocupat."
Și uite-așa l-a tot sucit, l-a tot amânat până a expirat termenul de depunere a dosarelor. Anul următor, aceeași suceală fără rost și aceeași corvoadă. În final, și-a făcut timp veterinarul și pentru el. Cam târziu. Trecuse iar termenul de depunere. În cel de-al treilea an, bugetarul era șomer. N-a protestat împotriva nimănui. N-a spart geamuri și nici nu și-a dat foc. A plecat totuși câteva luni în Italia ca să nu moară de foame. Cu doar câteva zile înainte de expirarea termenului de depunere a dosarelor, s-a întors în România să se apuce de treabă. Dosarul lui era pregătit de un an de zile. Toate bune și frumoase la depunere, până la contractul  pe care-l făcuse cu gospodarul care-i închiriase grădina. Contractul era de arendă. Nu era bun.
"Păi cum, că anul trecut era bun..." 
"Da, dar anul ăsta s-a schimbat. Trebuie contract de comodat"
"Și nu-i tot aia?..." Situația era de-a dreptul jenantă...
"Dom'le, cu fondurile europene nu-i de joacă. Anul ăsta trebuie contract de comodat, de'la sa-mi aduci!"
Era prea târziu. Să-i fie învățătură pentru la anul!...
      Între timp, omul nostru și-a vândut apartamentul și s-a mutat la țară. Acum avea și domiciliul și stupii în același loc. Veterinarul de-acolo era blajin și oricum n-avea ce comenta. Terenul era pe numele lui, așa că nici aici nu mai avea cum să dea greș. Stupina i se mărise și promitea mult. Cum și pretențiile erau altele (ca de-acum ăsta îi era job-ul), s-a orientat la un fond pentru  apicultorii profesioniști. Patru zeci de mii de euro, bani nerambursabili, i-ar fi ajuns să facă o stupină cum văzuse el în Italia. Surpriză însă! Fondul nu poate fi accesat decât de apicultorii începători. După toate sucelile și amânările, el era deja cu experiență.  Păcat. De la început n-o poate lua. Asta e...
"Încerc să fac totul acum pe numele nevestei. O pun cu burta pe carte, să facă școala de apicultură, și încerc și așa... Uite-așa pățești în România când vrei să faci totul ca la carte. Tot trebuie să fentezi legea, că n-ai nicio portiță alfel", și-a încheiat el povestea.
 Cam așa se explică de ce abia scremem șapte procente de absorbție a fondurilor europene.

P.S.1: În timp ce pe noi criza ne tăvălește cum vrea ea, Polonia e singura țară din UE care n-a avut DELOC scădere economică. Secretul ei, fondurile europene. Vreo 67 de miliarde de euro!!!

P.S.2: Tot de-ale cifrelor. Nu vă bateți capul că n-o să pricepeți! Amintesc doar, așa... în treacăt: după ce ne-au sodomizat cum au vrut ei, austriecii de la OMV dau statul român în judecată: 20 de milioane de euro ne cer despăgubiri.

Încă un P.S. și mă duc: Deputatul Boldea, cel care cu o mână ne vota nouă legi și cu cealaltă spăla banii interlopilor, primește în continuare indemnizație parlamentară, deși stă după gratii. Nici aici nu vă bateți capul să pricepeți ce și cum. Nu ne pricepem, nu ne băgăm. Eventual, noi plătim. La asta ne pricepem de minune...

Nu mor caii cand vrea BV320

    Noua fiță între țăranii români  a luat nume. Bucovina Vehicles. Prescurtat, BV320. Minunăția, un proiect sută la sută românesc, e un autovehicul special creat pentru fermieri și se va fabrica taman în Gura Humorului. Automobilul care deja a băgat spaima-n gloabele creștinilor se află încă în fază de proiect. Mă rog...de desen... Schiță... Ok, noi v-o arătăm și decideți singuri cum să-i ziceți. Iat-o:

 Nu vă uitați că pare desen de copil ușor talentat. Toată ticluiala are în spatele ei două nume grele: senatorul PDL Sorin Fodoreanu (plictiseală mare-n parlament, mă nene...) și fostul inginer de proiectare al uzinei Aro Câmpulung, Mihai Ciobanu (chestia cu donatul spermei direct de pe banda de asamblare Aro o fi adevărată???). Și pentru că o mașină nu-i mașină dacă n-are și siglă, iată și potcoava. Cal ne mai trebuie...

 Pare mai degrabă o marcă poștală, sau un capac de bere, dar e înregistrată la OSIM ca orice altă siglă cu pretenții. În fine, intrând mai adânc în amănuntele tehnice, aflăm ca autoutilitara cu tracțíune integrală va combina ”elemente din aviație și auto” (???...). Totodată se preconizează o investiție de 104 milioane de euro, ce va crea în primă fază 1700 de locuri de muncă!!!
   Într-o piață auto care tușește și scuipă clăbuci, cifrele de mai sus ne amețesc și ne binedispun ca multe alte glume bune din țara asta. Nu mai spunem că în cel mai scurt timp, producția va atinge pragul de 40 de mii de unități pe an. Ceea ce înseamnă fie că fiecare țăran cu balegă sub unghii va avea cel puțin 3-4   BV320-uri, în șopron, fie că mașinuțele-astea vor ține loc de surprize la pufuleți. Despre export nu vorbim, că ne jignim între noi.
Trei chestiuni rezultă de-aici, vorba lui Moromete. Fie oamenii au bani și nu știu pe ce să-i spânzure, fie se plictisesc de moarte și visează ca niște adolescenți, fie pregătesc o țeapă, având în vedere că afacerea se vrea a fi în parteneriat public-privat. Sau poate că e din fiecare câte puțin...

Cloșca prinde viață...:P

   După două luni de la lansare, blogul de față e în mare sărbătoare. A reușit cu chiu cu vai să depășească pragul psihologic de o sută de accesări. Adicătelea, cam câte adună un filmuleț cu eleve păruindu-se în curtea școlii, la zece minute de la postarea pe You Tube. Dacă e să mai punem la socotelă că cea mai înfocată cititoare a blogului (adică Bettina, soția mea) e vinovată pentru o maaaare parte din accesări, și dacă mi se confirmă bănuiala că nici părinții, socrii, frați, cumnați, veri, etc, nu sunt străini de treaba asta, cele o sută de accesări abia dacă se-mpart... Pe prieteni nu-i mai pun la socoteală, că ies pe minus...:))) Tocmai d-aia sunt jurnalist cu patalama, dar mă țin de alte-alea. Pentru că se omoară lumea citindu-mă...:P
 Oricum, nu gâtuim noi optimismul dacă el e bine-mersi. Prima țintă a fost atinsă. Are blogul o sută de accesări? Are! De acum înaine numărul de accesări va fi afișat, ca să vadă tot românul cum stăm. Următorul prag e mia de accesări. Dacă se va întâmpla chestia asta vreodată, devenim profi. Voi personaliza pagina (mă gândesc la o caricatură faină cu cloșca și cu ai ei puradei), mărim echipa de blogo-puradei și creștem pretențiile la materiale. În ritmul ăsta pot să promit că voi cumpăra și Google-ul, pentru că până atunci mai este...hăăăăăăăt vreme. Așadar, dă-i-nainte cu poveste, că-nainte mult mai este!

P.S. Are cineva idee unde tre' să apăs ca să mi se afișeze numărul de accesări?...

Ce fel de religie o fi și asta?...

     Întotdeauna am admirat bunatatea românilor atunci când vine vorba de câinii  fără stăpân. Oricât ar fi omul de sărac, un codru de pâine și o vorbă bună tot găsește el pentru potaia aciuata în fața blocului. Înmulțind asta cu câte blocuri are un oraș și mai înmulțind încă o dată cu câte orașe sunt în România, ai tabloul exact al românului blajin căruia îi mănâncă, la propriu ori nu, câinii din traistă. Ne terfelește presa străină în fel și chip, umblăm cu nădragii rupți de colții dulăilor mai obraznici, dar de-aia tot e loc sub soare și pentru noi și pentru colțații noștri prieteni. Așa le șade bine unor oameni cu frică de Dumnezeu și dragoste de necuvântătoare.
     Niciodată n-am priceput însă ce amar de religie o fi aia care în prag de sărbătoare pascală, transformă niște oameni atât de buni în niște bestiuțe-păstrătoare-de tradiții. E lăsat din moși-strămoși ca de Paște toată lumea să aibă drob de miel pe masă? Apăi miel să fie... Și chiar nu-i nevoie să fii cine știe ce iubitor de animale, pentru ca spectacolul oferit de piețe an de an să nu-ți strângă stomacul. Vine omul, își alege cârlanul din țarc, se tocmește nițel și până să-și potrivească banii, bietul animăluț e hăcuit, belit și împachetat în nylon ca să nu păteze traista. E înfiorătoare liniștea mușteriilor în timp ce-și aleg marfa, dar mai înfiorătoare e privirea blândă a mieilor din ghearele casapilor. E o atmosferă tare ciudată... Cei mai slabi de înger e bine să se țină departe de piețe în astfel de zile... Poate e mai bine că Paștele e doar o singură dată în an...
 
    Am recitit astăzi, absolut întâmplător, pasajul din Biblie despre răstignirea lui Isus. Merită citit. Pe mine m-a tulburat întrebarea încurcată a lui Pilat:
     "Dar ce să fac cu Isus, care se numește Hristos?"
     "Să fie răstignit!" i-a răspuns poporul. Era răspunsul unor oameni care tocmai serbaseră Paștele.
    Și pentru că era ziua pregătirii, pentru că a doua zi avea să aibă loc o altă sărbătoare sfântă, preoții i-au cerut lui Pilat să zdrobească fluierele picioarelor celor condamnați. Nu se cădea pentru niște evlavioși să se cucernicească-n sărbători cu niște muribunzi în chinuri. Așa că le-au făcut un sălbatic hatâr, scurtându-le suferința. De-ale religiei...
      Isus n-avea însă nevoie de bunăvoința lor. Murise singur. Demn și tăcut. Ca un miel pe care-l duci la tăiere...

P.S. Mi-a plăcut tare mult filmulețul de mai jos. Spune destul de multe despre cât pricep oamenii din sărbătoarea asta...