Scriu cu o oarecare strângere de inimă. Întotdeauna m-am ferit de subiecte sensibile.
Bunul simț mi-a zis că o vulnerabilitate trebuie lăsată așa, că oricât ambiț aș avea, nu merită să mă avânt într-o luptă surdă cu mentalități falnice. Și de-aș face-o, ar fi o luptă ridicolă fără nicio miză decât triumful unui ego sau al altuia. Așa că în general am tăcut cuminte, însă întotdeauna am gândit. Și în tăcerea aia cuminte mi-am dorit sincer ca semenii mei să facă același lucru - să bubuie de idei care să respecte ideile ăluia de lângă.
E săptămâna mare. Niciodată nu m-am dat în vânt după martiriul cu care a fost abordată. Nici după fețele lungi ce rostesc rugăciuni cu sfințenie. Probabil a fost de vină veselia în care am crescut de copil și cu care L-am abordat pe Dumnezeu. Dar niciodată nu i-am disprețuit pe cei ce aleg să își manifeste credința așa.
Nici manifestările ostentative nu le-am priceput. Nici măcar explicațiile trufașe că...vezi tu, răstignirea de vinerea și învierea de duminică ar confirma sâmbata ca zi sabatică și, implicit, ar desființa întreaga organizație ce acum se întoarce către cruce. M-a scârbit întotdeauna atitudinea asta perfidă prin care aștepți omul la colț și-l ataci cu armele lui. În aceeași oală i-aș băga și pe cei care speculează donațiile și bunăvoința oamenilor în perioada asta. Oricât ne-am da după deget, este o formă de profit de pe urma somnului rațiunii. Dar și etica asta e cu două tăișuri și nu le-om ști noi pe toate...
Adevărata distracție de manifestare religioasă începe la căpătâiul vreunui răposat. Sunt sate întregi în care mortul, rătăcit de la confesiunea dominantă, e lăsat pe dinafara porților cimitirului celor drepți. În lupta asta a dreptății, locul de veci e cuiul lui Pepelea. Rubedeniile în doliu ajung să stea cu mortul pe catafalc până se împute sau acceptă slujba - singura care mai poate salva sufletului răposatului rătăcit și îi garantează groapa cuvenită. Tot scandalul e bine gândit. În fața morții oamenii devin sperioși, își pun întrebări și se întorc către Dumnezeu. Când lucram în presă, făceam reportaje culturale pe la bisericile de lemn ce făceau parte din patrimoniul cultural. Ele - altă dată niște mândreți de-ți luau ochii erau în paragină. Enoriași mai erau câte 2-3. Cam peste tot unde era o bisericuță ordodoxă era și una greco-catolică. Când ajungeam în sat, părinții nu mai știau cum să mă ademenească fiecare-n parohia lui. Eu mă mai descurcam, baiul era că bieții bătrâni greco-catolici, cu un picior în groapă, tremurau la gândul că popa de la bisericuța concurentă le va face slujbă cu forța, cum a făcut cu toți din neam.
Momentu-i numa' bun pentru nițcai convertire la calea cea dreaptă. Fie ea și cu japca.
De curând, am fost martori la ditai campania medatică pentru păstrarea religiei ca materie școlară. Am putea să ne întrebăm de ce nu milităm pentru cultură civică, educație ce ne lipsește cu desăvârșire, dar asta ar însemna să facem răzmeriță și nu se cuvine. Așa că ne obligăm copiii să învețe supușenia ce ne șade atât de bine. Cine a gândit campania nu a făcut-o cu noțiuni învățate la vreun seminar teologic. Nu, necredincioșilor! A fost nevoie de un PR în toată regula. Cu fonduri nu știm de unde, dar unde cauza-i nobilă nu mai ridici întrebări. Oricum, nu-i străin domeniul dacă și la alegeri cuvioșii au devenit grup de presiune.
Catedrala Mântuirii Neamului va fi mausoleul culturii românești. E o monstruozitate ce înspăimântă occidentalii ce n-ar da bani nici să-i bați pe așa ceva. Numa' că ei sunt deja dați necuratului și nu mai pricep măreția pe care o impune credința adevărată. Nu e neam de transparență. Nimeni nu știe din ce bani se ridică. O fi vreun miracol, mai știi? Poate aprinzând o lumânare ne-om liniști conștiințele încărcate de vina de a fi lăsat copiii din orfelinate în condiții inumane sau cercetarea pe brânci.
Zilele trecute m-am întâlnit cu un vecin pe casa scărilor. Om simplu, în pragul pensiei ce își plimbă câinele dimineața când eu plec la muncă, de 8 martie aduce 3 garoafe nevestei și n-are restanțe la întreținere. Cam atâtea știu despre el. Am schimbat câteva amabilități, după care i-am urat sărbători fericite. S-a schimbat la față și mi-a răspuns tăios: ,,celor care sunt în sărbătoare.” O gafasem. Am înghițit sec, am îngăimat niște salutări și am început să cotrobăi după chei.
Trăim încă în lumea în care Dumnezeu creează cele mai mari controverse, în care ducem aceleași războaie surde, în care lumea politică nu a învățat lecția laicizării. În lumea asta fiecare înțelege ce vrea. Se găsesc câțiva mai cu sfințenie sau cu rațiune să propovăduiască o cale a pocăinței sau a rațiunii și încă câțiva care să îi urmeze orbește.
Și așa ne dăm la țurloaie unul altuia, fiecare cu adevărul în frunte. Nu contează că adevărul n-are nevoie de militanți. Credința adevărată nu se împiedică de cel de lângă, iar rațiunea înțelege că nu e etic să îndopi omul cu ideologia ta. Dar așa suntem noi - zeloși.
Pentru unii e sărbătoare. Pentru alții nu. Credincioșii vor fi înțeles dragostea christică pe care o sărbătoresc și modestia ei. Chiar și faptul că Iisus nu și-a îndopat contmeporanii ca pe gâște cu adevărul venirii sale. Pentru ceilalți, a căror inteligență superioară respinge fantasmagoria unei divinități, îngăduința e o lecție bună. Poate așa n-om mai fi învățători pentru nimeni și-om privi numai în grădina noastră...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu