Noua fabrică din Kecskemet, a scos pe poartă primele exemlare ale modelului B Class. Asta vine în urma unei investiții de 800 de milioane de euro pe care Mercedes au făcut-o în Ungaria.
Partea dureroasă pentru noi e că inițial, producătorul german ar fi fost interesat să investească acești bani în România. Dacă s-ar fi întâmplat așa, România ar fi devenit cel mai important producător de autoturisme din zonă . Asta ar fi însemnat, pe lângă cele câteva mii de noi locuri de muncă, pe lângă o puzderie de firme conexe (adică alte mii de locuri de muncă), o imensă bilă albă la capitolul imagine. În mod cert am fi intrat în vizorul altor constructori auto importanți, care ar fi luat în mod serios în calcul extinderea producției la noi în țară. Și totuși, nemții s-au răzgândit și și-au mutat jucăriile în Ungaria. De ce? Pentru că ungurii i-au întâmpinat cu seriozitate, pentru că ei chiar au infrastructură și pentru că le-au pus gratuit la dispoziție cât teren au avut nevoie. Noi, în tot timpul ăsta ne țineam bățoși, cu toate că infrastructură n-aveam nici în vise. În plus, ca din senin prețul terenurilor din zonă a explodat. Brusc. Așa se face că acum ungurii fac angajări, iar noi rămânem cu ciulinii.
Dar asta e boală grea la români. De obicei la noi nu se întâmplă nimic. Când însă răsar zori de investiție în vre-un colțișor de țară se și reped vulturii la câștig. Orice semnătură trebuie stimulată gros, orice aprobare trebuie analizată în amănunt, plus că pârloaga din zonă devine mai scumpă decât o grădină englezească. Vi se pare ciudat că peste tot se produce câte ceva, numai că de noi fug investitorii ca Îmbârligatul de tămâie?
Pe vremea când lucram ca jurnalist, am vizitat comuna Stânceni. E un loc absolut superb pe valea Mureșului pe care merită să-l vizitați. Peisajele sunt absolut senzaționale, un aer tare cum numai la munte găsești, ici și colo câte o cabană pitorească, Mureșul bolborosind în vale...
”Avem o comună deosebită”, mi-a spus primarul cu vădită mândrie. ”Uitați ce locuri frumoase! Vrem să facem turism aici. Avem piatră cât cuprinde, pădurea cade pe noi, așa că un investitor poate să construiască foarte ieftin cabane, pensiuni, hoteluri, ce vrea el... Dacă s-ar găsi amatori, am vrea să deschidem și o carieră. Suntem singurul loc din țară unde găsești orice tip de piatră vrei: de construcții, de sculptură, de pavaje, balast, tot ce vrei. Am vrea să mai atragem un producător de mobilă, ca să deschidăo fabrică, pentru că lemnul e foarte ieftin, și am mai avea și-un heleșteu plin cu păstrăvi pe care am dori să-l dăm în concesiune unei firme private. Ne gândeam la o cabană pescărească ceva...”
Eram de-a dreptul cucerit. I-am promis că o să mă interesez și eu de investitori, pentru că așa o comoară de localitate merită tot ce e mai bun. Și am găsit. După doar un an, întâmplător am găsit un neamț vrăjit de România, care ar fi vrut să investească un milion de euro într-o afacere...mai de suflet. Brusc mi-am amintit de Stânceni. Era exact ce trebuia.
”Stai așa, că nu e chiar așa de ușor!” Primarul parcă era altul. A început să turuie într-o greață tot felul de impedimente, de hotărâri de Consiliu Local, împănate din plin cu legi care ”nu-s făcute de ieri-de azi”. M-am înmuiat. Tot entuziasmul îmi trecuse. Eram acum la mâna lui. Avea legi, hotărâri, toate alea... El mustăcea. Probabil se felicita pentru cum decursese prima rundă de negocieri. Îl avea pe neamț la mână...
”Mai treceți pe-aici!”, ne-a aruncat într-o zeflemea. Probabil se pregătea pentru a doua rundă.
A doua rundă însă n-a mai existat. Omul nostru a priceput din prima că nu se poate, nu s-a țigănit pentru că habar n-avea că se poate și așa ceva și a plecat. Banii și i-a luat cu el înapoi în Germania unde și-a deschis o pensiune. Iar Stânceniul a rămas un loc pitoresc și-atât...Oamenii se chinuie de pe azi pe mâine, pentru că peisajele nu-ți dau de mâncare. Cam asta e treaba cu investitorii ăștia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu