Dor de țară..

„Haide mă la casa asta, că ailaltă e închisă!”

     El, plictisit și țâfnos. Eu, adormit și cam chiaun de cap. E normal. Ceasul abia dacă indica ora 5. Ora României! Afară nu se luminase încă de ziuă.  În sfârșit ajungeam acasă după mai bine de 15 ore de condus printr-o ninsoare care părea să nu se mai sfârșească. Mă rog, nu chiar acasă. Până în Târgu-Mureș mai aveam încă vreo câteva ore bune de mers. Și totuși, simplul fapt că auzeam în jurul meu iubitul grai românesc, mă făcea să mă simt...ACASĂ!!! Eram plecat de mai mult timp din țară. Știți voi...calea pribegiei pe care mulți dintr-ai noștri, sătui de lipsuri și nevoi, au apucat-o. Sperasem până în ultima clipă că la mine n-o să fie cazul. Aveam chiar și o teorie: dacă ești harnic și serios poți să răzbești oriunde. Chiar și-n România. După câteva tentative de afaceri total nereușite, părerile au început să-mi fie nițeluș mai realiste. Pentru început, prima concluzie pe care am tras-o era că-n afaceri e totuși nevoie de mai mult decât dorință și muncă. Nicio problemă.  Aveam în mânecă un as pe care de mult timp ar fi trebuit să-l scot. De ceva timp terminasem facultatea de jurnalism și faptul că încă nu-mi începusem cariera era un prilej de mare derută pentru ai mei.

„Ai talent cu carul, măi băiatule! Cu talentul tău ai fi un jurnalist de primă mână. Ascultă-ne pe noi, că știm ce-ți spunem!” (Știți voi...părinții...)

      Și i-am ascultat. OK, recunosc: au avut dreptate...:P  Îmi plăcea să învăț meserie, prindeam repede și-n câțiva ani aș fi fost chiar bun. Ajunsesem chiar să și avansez. Și totuși...

 Probabil, cândva o să vă povestesc ce s-a întâmplat..:(  

Cert e că am ajuns până la urmă să îngroș rândul pribegilor. Cu patriotismul împachetat pentru vremuri mai bune și cu visele nițeluș șifonate, plecam în necunoscut.

”O sa fie bine, o să vezi!”, mi-a zis tata la desparțire. Nici el nu credea ce zicea...

    După o vreme care mi s-a parut o veșnicie, mă întorceam acasă. E drept că doar pentru a-mi petrece sărbătorile de iarnă cu familia. Kilometrii spre casă, în loc să scadă parcă se înmulțeau... Când am intrat în țară,  îmi venea să opresc mașina și să sărut pământul. N-am făcut-o. Am oprit totuși la prima benzinărie să fac plinul și să mă dezmorțesc. Casierul părea plictisit și grozav  de iritat... Eu căscam și mă frecam la ochi. N-a durat mult să se zborșească la mine. L-am înțeles. Era totuși 5 dimineața... Cu toate astea,  aveam ciudata impresie că dacă aș fi avut cea mai mică obiecție aș fi încasat pe loc o pereche de palme de m-ar fi trezit cu totul. Am renunțat grăbit la băutura energizantă, iar presiunea nevoilor omenești am sugrumat-o în cautarea unor locuri mai pașnice. Întors pe șosea, oricât m-aș fi chinuit să nu observ, comparația cu alte locuri mă obseda. Cu doar câteva ore în urmă zburam pe Autobahn-ul nemțesc admirând câtă ordine și disciplină poate exista la viteze de 160-200 de kilometri pe oră. Aici, totul era ca la nebuni. Tiruri, căruțe, biciclete, SUV-uri războinice,  toate se învălmășeau într-o viermuială din care orice logică era exclusă.

”Bun venit în România!”, mi-a gângurit ironic Bettina (ea e soția mea) abia trezită din somn. M-am făcut că n-o aud...

În Gilău însă nu m-a răbdat inima să nu i-o întorc:

”Uite-așa renaștem! Puțin câte puțin.”


   Tocmai intrasem pe autostrada Transilvania... Și starea de spirit îmi revenise. Zburam ca la nemți cu 160 de kilometri pe oră. Asfaltul impecabil, în jur câteva mașini cu numere străine, la fel de burdușite de cadouri și la fel de grăbite către casă. Parcă și soarele ne zâmbea. Dupa o curbă însă, am văzut ceva ce n-am văzut în lumea largă... Un polițist, ieșit pe prima bandă de circulație, ne oprea pe bandă rulantă. Vă jur!!! Peste tot se fac controale pe autostradă, peste tot există radare, dar așa ceva n-aș fi crezut dacă n-aș  fi văzut. În mod normal radarele te pozează și-ți trimit amenda prin poștă, iar controalele se fac de echipe mobile. Te depașește mașina, îți trece frumușel în față, pe un ecran îți apare indicația ”Vă rugăm urmați-ne!” și la prima parcare te scoate de pe autostradă. Simplu. Închipuiți-vă cât de caraghioși eram frânând ca avioanele la aterizare, iar apoi încolonați ca racii de-andăratelea la judecata poliției. Și-acum...păcatul meu să fie: câte mașini pescuite din zbor, toate cu numere străine erau...ca deh, se-ntorc căpșunarii acasă.

       
      Pentru un român născut-crescut în România și ne-plimbat în lumea largă,  astea pot părea fițe de om care a uitat de unde-a plecat. Pentru cineva care a apucat să vadă că se poate și altfel, diferența izbește. Și cu cât ești mai patriot, cu atât comparația e mai amară...

În trei săptămâni cât am stat acasă, nu mi-a dispărut senzația asta nesuferită de amărăciune. Peste tot mi-a fost dat să văd oameni nervoși, mizerie, înghionteală din nimic, vânzători nesuferiți care în loc de ”Mulțumim, mai poftiți pe la noi!”  aproape că ți-ar arde și-un șut în fund... Și chiar n-aș vrea să mai continui în descriere tabloului de care tuturor ne e lehamite...

       ”Mă, dacă ai prins un loc bun în străinătate, stai acolo și nu te mai uita înapoi! România nu e țara după care să-ți pară rău!”  Refrenul ăsta l-am auzit de nu-știu-câte-ori până acum...Culmea e că toți suntem dezamăgiți, de parcă nu noi am fi personajele principale în toată povestea... Fugim ca arși unii de alții ca și cum asta ne-ar fi de mare folos. Pe moment ar fi: nu mori de foame, mai prinzi niște cheag, mai uiți din necazurile de-acasă...  Dar nici la prea multă demnitate nu poți visa. O astfel de viață se-aseamănă izbitor cu goana vitei după  pășuni mai bune. Rupe garduri, sare pârleazuri, se balegă pe unde-o taie, că doar al ei e cerul și pământul.

 Cu toții ne dorim o țară care să ne ofere totul, fără să ne întrebăm dacă noi putem să-i oferim ceva. Nu cine știe ce: puțină cinste, corectitudine, resposabilitate și profesionalism în muncă, altruism, bunăvoință... chestii de genul ăsta. Cu astfel de bogății, banii chiar nici n-ar mai fi o problemă. Singuri ni i-am face. Închipuiți-vă o Românie cu astfel de oameni. S-ar călca-n picioare străinii să vadă minunea...

 Știu. Astea-s doar vise. Cred totuși că speranța nu moare cu una-cu două, oricât am încerca noi să-i facem de petrecanie. O Românie frumoasă și cochetă, cu oameni demni și amabili, din care n-ai pleca decât în concediu, o Românie așa cum numa-n cărțile de colorat mai vezi, asta cred că e în fundul sufletului nostru al tuturora. De multe ori mi se întâmplă să visez cu ochii deschiși. Mai ales atunci când mi se face dor de-acasă...