Săraca Românie...bogată mai e...

       Ne uităm în jur și ne trece cheful de viață. Gropi, sărăcie, fețe posomorâte și lipsuri cu ghiotura. Ne-am învățat să ne văităm și-o facem aproape cu plăcere. Nu ne-ar scoate nimeni din cap ideea că noi suntem cei mai janghinoși și mai calici, fără putință de tămăduire. Convenabil e să dăm vina pe soartă. Ne-am născut într-o țară blestemată și-asta chiar nu e vina noastră. Dacă ne-am fi născut în America sau în Australia, de pildă, am fi fost în rândul lumii. Dar așa... Ironia sorții face însă ca realitatea să fie taman invers.

     Nu-i musai să fii cine știe ce patriot ca să-ți dai seama că aici Dumnezeu și-a răsturnat carul cu bogății. Unde te-ntorci vezi binecuvântări cum puținor țari le-a fost dat să apuce. Tradus, înseamnă munți de bani, independență și bunăstare. Adicătelea trai pe vătrai... Iată doar câteva exemple:

      Din punct de vedere energetic stăm binișor, dar se poate mult, mult mai bine. Nu vorbim de petrol sau de gaze, pentru că aici mai curând sau mai târziu treburile se vor cam schimba. Să ne referim la electricitate, deoarece probabil ăsta e viitorul. Aici nu depindem de nimeni, ba mai apucăm să și exportăm câte ceva. S-au făcut pași importanți în domeniul energiei eoliene, iar rezultatele încep să se vadă. Și totuși încă ne jucăm cu fărâmituri. Investitorii se înghesuie înnebuniți la vântul cu miros de bani al Dobrogei. Dacă toate planurile de investiții ar fi puse în aplicare, capacitatea rețelei noastre de transport ar fi depășită de câteva ori. Iar asta nu e tot. Potențialul hidroenergetic al României este folosit în acest moment în proporție de mai puțin de 30%!!!. Închipuiți-vă cât am produce dacă l-am folosi la capacitate maximă!... Dacă ar mai fi să punem la socoteală reactoarele nucleare: atât cele existente, cât și cele aflate în fază de proiect, plus rezervele de cărbune, deloc de neglijat, am avea în față imaginea unei țări înfiorător de bogate. Un fel de Dubai al electricității...

      Se preconizează o criză a alimentelor. Mai marii lumii își fac calcule, iar calculele nu ies deloc. După o criză financiară, cea alimentară e ultimul lucru pe care și l-ar dori. Dar criza nu ține cont de dorințe... Cu toată performanța din agricultură, o mulțime de țări dezvoltate nu pot face nicicum față necesităților. România are în schimb terenuri fertile, care exploatate corect ar asigura necesarul unei populații de aproximativ 80 de milioane de locuitori. Adică a patru Românii...

     Industria de prelucrare a lemnului e pe butuci. Importăm mobilă din rumeguș presat din Polonia, sau second-hand din Germania și exportăm bușteni. Alții au locuri de muncă pe spinarea noastră. Un plan coerent de exploatare a pădurilor interminabile de la noi (care să conțină și reîmpădurire acolo unde s-a tăiat), ne-ar asigura un flux continuu de material lemnos și o prietenie temeinică cu natura. În plus, întreaga Europă și-ar decora casele cu mobilier românesc, iar noi n-am putea răzbi cu munca. Industria ar putea sta liniștită doar în baza prelucrării lemnului, fără a mai cerși mila bogaților care văd în noi doar potențialul unor muncitori ieftini și fără pretenții.

     Cu tot respectul pentru vecinii unguri, niciodată n-am priceput cum poate o țară atât de plată să ne dea lecții an de an despre cum se face turism. Au doar câmpie, un lac ce le ține loc de mare, Dunărea și...cam atât. Noi avem în schimb peisaje de vis: munți sălbatici, codri înfiorători unde jivinele pe care alții le văd doar în poze se plimbă nestingherite, delta Dunării, un loc unic și fermecător cum rar îți e dat să întâlnești, stațiuni termale cu duiumul, plus litoral, mânăstiri, sate uitate de lume, sau podgorii. Fără a face nici cel mai mic efort ne-am pricopsit și cu un brand cum puțini au: Transilvania. Când spui Transilvania, spui Dracula. Când spui Dracula te gândești la vremuri de mult apuse, la castele înfricoșătoare, la cetăți ca odinioară și la sate parcă încremenite în timp. Ei bine, dar chiar asta e Transilvania! Sunt zeci de castele, fiecare cu câte o poveste, fiecare cu câte o legendă. Străinii se dau în vânt după așa ceva... Aveți habar cât costă un astfel de castel? O nimica toată. De cele mai multe ori e mai ieftin decât terenul de sub el, iar la un proiect sănătos statul contribuie cu până la jumătate din valoarea renovării. Închipuiți-vă acum întreaga Transilvanie împânzită de castele vechi, misterioase, dar și curate și confortabile. Cu o minimă promovare, aici ar musti de turiști străini  aflați în căutare de senzații tari. Mai pe limba noastră: locuri de muncă și bani proaspeți veniți din toată lumea.
     Europenii încă mai cred în noi. Ne pun la dispoziție fonduri suficiente cât să ne apucăm de treabă. Pe margini, tinerii școliți mai speră un pic înainte de-a pleca printre străini. Două milioane de români, risipiți în întreaga Europă așteaptă un semnal de bine de acasă. Au văzut cum se lucrează-n alte părți, au mentalitate de învingători, pentru că altfel n-ar fi răzbit, și sunt bine calificați. Întâmplător, fiecare din ei are niște bani puși deoparte...în caz de orice. La o privire de ansamblu, avem toate ingredientele. Ne mai lipsește doar să le amestecăm cu mare atenție. Pentru asta însă avem nevoie de adevărați lideri. Oameni care să uite de orice interes meschin și care să nu se îmoaie în băltoaca stătută de politicieni corupți. Oameni care să pună interesul național mai presus de orice. Întrebarea e, avem așa ceva?... Nu de alta, dar ar fi mare păcat de-atâtea bogății...

    P.S. Intenționat n-am amintit nimic despre aur. Nu ca n-am avea, dimpotrivă... Dincolo de alte discuții, România nu e pregătită să-și exploateze zăcămintele de aur. Corupția e încă în floare. Una e să ni se fure câteva camioane de asfalt, sau de bușteni și cu totul alta e să rămânem fără aur, iar pe deasupra să ne mai pricopsim și cu câteva lacuri de cianuri pe cap...