Ne-au spus-o mulţi. Orice am face ne-am născut cu o dorinţă de a ascede către Divinitate. Oricare ar fi religia pentru care optăm, respectiv confesiunea, cam asta ar trebui să simţim toţi. Mai restrictivă ori mai incisivă, comunitatea religioasă din care facem parte îşi pune amprenta asupra comportamentului în societate. Cam asta ar fi teoria. Este evident elaborată de oameni cu carte, care încă mai cred... Oamenii de rând sunt împărţiţi: cei care au găsit comuniunea sacră după care atâta au tânjit şi maifestă o profundă stare de exuberanţă, cei ce trăiesc religia în mod fanatic şi sunt militanţi ai prozelitismului, aceia ce sunt pasivi şi respectă anumite datini fără să mai treacă informaţia prin creier, cei ce văd în instituţia Bisericii numai forme de manipulare, iar lista continuă cu nuanţele de rigoare. În general suntem religioşi la ocazii. La nunţi, botezuri, înmormântări, sărbătorile cele mai importante când mai aprindem şi câte o lumânare şi în special... la necaz. Pe aceşti oameni îi vezi într-o oarecare zi în lăcaşul de cult, ţinând în palmă cărţulii de rugăciuni în timp ce şuşotesc ceva. În general au ochii plini de lacrimi. În momentele acestea se iau marile decizii ale vieţii, se fac promisiuni şi se negociază la sânge cu Dumnezeu. De cele mai multe ori, odată cu trecerea năpastei se uită promisiunile şoptite în chin. Dumnezeu în bunătatea Lui celestă iartă din nou. Cam aşa ne manifestăm noi setea de spiritualitate. Ne-o şi asumăm. Până la urmă tindem noi către o transcendere, dar şi Aghiuţă a avut grijă să-şi bage codiţa.
În tot acest peisaj, liderii spirituali ocupă o altă poziţie. Ei clatină blajin din cap, plescăie cu un aer bătrânesc şi dau sfaturi părinteşti. Poartă straie sobre, Scriptura învelită în piele de viţel şi filele aurite, au vorbe de duh, zâmbet uşor trist şi manifestă însingurare. Ei îşi dau importanţă: şi-aşa e lumea depravată, dacă n-ar fi ei, ne-am da cu totul necuratului. Dialog între cele două există rar, iar atunci când are loc e cam rigid.
Întâmplarea face că astăzi am vizitat bisericile Clujului. Îngrijite, cu o arhitectură impunătoare, vitralii impecabile şi destui enoriaşi ajunşi la capătul răbdării. Atmosfera era încărcată, capetele adânc plecate, iar mâinile tremurânde. Pe fundal se auzeau melodii bisericeşti în note funerare. La altar iese preotul în sutană cu mânecile suflecate dând cu aspiratorul. La doi paşi, oameni îngenuncheaţi de poveri. Dialogul era astăzi suspendat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu