Lecție inutilă de ambiție

Cu toții îl cunoaștem. Are pantofii uzați, pantaloni kaki și ponosiți și un pulover tricotat. Privire blândă, cărare într-o parte, vraful de ziare la subraț și... eufemistic spus, multă înțelegere. Dascălul e îndrăgit in absentia de către elevi, pentru că el pricepe că programa e încărcată, colegii lui pretențioși, iar bieții învățăcei cu priviri cristaline, obosiți. Orele lui sunt în general ultimele sau primele, și de cele mai multe ori lipsesc cu desăvârșire. Abia așteaptă ca o șefă de clasă blonduță, ușor țâfnoasă să-l caute la sala profesorală pentru a ,,amâna'' ora. Mediile sunt încheiate prompt, mulțumesc întreaga clasă, iar profesorul zâmbește-n colțul gurii cu acea satisfacție de intelectual persecutat de analfabeta conducere a statului. Trist este că dascălii de teapa lui se înmulțesc, fericirea tineretului din bănci fiind garantată. Rar mai găsești un domnu' Trandafir; aer boem, privire inteligentă, spate drept și pretenții mari. Bizar este faptul că după ce elevii-și iau zborul către mărețul viitor ce și l-au migălit cu nasu-n cărți, profesorii căutați sunt aceia pe cale de dispariție. Cei care au făcut din noi oameni și au trezit ambiția de a câștiga un concurs județean ori o olimpiadă. Ceilalți sunt des amintiți cu o oarecare jenă în tonul vocii. Asta pentru că absolventul de liceu a aflat numai la facultate de mitul peșterii al lui Platon. Vina e distribuită: profesorul blazat, plictisit de o muncă nerentabilă profită de inconștiența și lipsa de interes a elevilor. Lecția e tristă, însă este una dintre cele mai pregnante din toate cele pe care le-am învățat pe băncile școlii românești.

Mulți nu o pricep, ori, cine știe, sunt mai ,,perseverenți'' decât mine. Ajung la vârsta mijlocie, salariu nici prea-prea, nici foarte-foarte, bine rotunjit însă atunci când șefu nu-i pe fază. El stă seara la meci cu băieții. Are plasmă nouă pe care nevasta a spânzurat un mileu. Se plânge de ea că e grasă, n-aduce bani în casă și risipește fără să clipească. Își umflă burta de bere, iar noaptea se furișează pentru a prinde la televizor programele cu cerculeț roșu. Ea, țanțoșă, cu părul vopsit roșcat și făcut permanent, unghii ascuțite și papuci comozi din piele, își petrece timpul cu vecinele. Le pregătește zilnic chec și ness. Bârfa e un sport. Regretă că nu s-a măritat cu unul mai bogat, însă altă șansă n-are. Ei votează omul care le face parcuri mai frumoase, montează grătare pentru mititei și face piste de alergat pentru cucoane supraponderale. Următorul prag de vinovăție-regret apare cel mai des odată cu pensionarea, când observă faptul că șeful atât de tras în piept, a trecut în cartea de muncă salariul minim pe economie. Pensia e mică, viața mizeră, iar urâta cu coasă tot mai des invocată.

Lecția românească de ambiție e gratuită și dură. Unii se maturizează, în timp ce alții se refugiază într-un autism al propriei nefericiri. De cele mai multe ori inconștienți. năuci, adepți ai lucrului de mântuială, românii trăiesc în iluzie. De-asta vedete fără celebritate, revoluție cu morți fără ucigași, vinovați fără vină, iar sumbra listă continuă. Standardele rămân minime, proporționale cu ambiția, în timp ce rezultatul e o mentalitate păguboasă, ce de cele mai multe ori îndeamnă politicienii să zâmbească frumos în timp ce trag chiulul de la ședințe de Senat, ori Guvern, Consiliu Local ș.a.m.d.p. Inovația este asociată de cele mai multe ori cu fițele occidentale ori cu teorii conspiraționiste. Într-o astfel de Românie trăim. Într-un perpetuum mobile.
Ridicați standardele, români! Doriți mai mult de la voi și de la conducători! Lecția este mult prea tragică și... trebuie suspendată.

P.s. Mai jos găsiți frumose lecții de istorie prezentate de Neagu Djuvara. Asta în cazul în care tocmai proful de istorie se regăsește în descrierea de mai sus, ori pur și simplu aveți noțiuni de reîmprospătat. Audiție plăcută!
http://www.youtube.com/watch?v=dH9EkvZj3dQ