Un patriot

    "Orice împărăție dezbinată împotriva ei însăși este pustiită, și orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui." (citat din Biblie) 

  Să nu vă amăgească nicio urmă de optimism! Ar fi păcat să ne mințim singuri... Nu ne așteaptă deloc vremuri bune. Criza nu se-ndulcește deloc și din păcate, noi cei de la periferia Europei plătim și păcatele altora. Efectele secetei n-am apucat încă să le  simțim. O să le simțim... Economia României dă rateu după rateu, corupția e încă-n floare, iar reformele pe care le așteptăm cu toții nu mai vin. Sau dacă vin, o fac prost și aduc cu ele și mai multă derută. Și-atunci, în ce să ne punem speranța de mai bine?... Ar fi o cale. Lungă și extrem de grea. Muncă, perseverență, seriozitate, și mai multă muncă, sacrificii duse la extrem, cam la atât s-ar rezuma. Petru asta e nevoie însă de multă coerență. Cei care acum ne învrăjbesc ar trebui să ne înhame pe toți la un singur jug. Oricum, tot numai noi prostimea tragem, doar că acum o facem ca bezmeticii. În toate părțile. Ca-n fabula ”Racul, broasca și știuca”. Ideea e că avem nevoie mai mult ca niciodată de UNITATE!                         
      În urmă cu mai bine de 153 de ani, pe 24 ianuarie 1859, un eveniment la care mulți români nici nu cutezau să spere, ne schimba pentru totdeauna cursul istoriei: Unirea Principatelor Române. Aceasta venea în urma alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei la 5 ianuarie 1859, și ca domnitor al Țării Românești, câteva zile mai târziu. Despre ce s-a întâmplat atunci avem cu toții o vagă idee. S-a scris mult și s-a vorbit și mai mult.  Puțini dintre noi au auzit, cred, de gestul disperat făcut cu acea ocazie de un aproape anonim al istoriei, gest care a hotărât destinul unei națiuni.  Și atunci, ca și acum, arta de a face compromisuri le era străină multora dintre politicieni. Interesul național pălea în fața altor interese. Negocierile avansau greu și se sfârșeau năvalnic.Visul Unirii atârna într-un fir de ață și nimănui nu părea să-i pese. Simțind importanța momentului, căruia dezbinarea politicienilor îi dădea cu piciorul, deputatul Nicolae Pisoski  jucă o ultimă carte. Iată  cum descriu A.D. Xenopol și Pamfil Șeicaru dramatismul acelei seri:„Deputații s-au adunat în seara de 3 ianuarie în casa lui Constantin Rolla. Discuțiile au fost furtunoase. Nici partizanii țăranilor și nici ai proprietarilor nu cedau. Mihail Kogălniceanu a încercat să obțină o soluție tranzacțională (...),dar sfoțările sale au fost zadarnice. Furios, Kogălniceanu a părăsit reuniunea, fapt care i-a determinat și pe alții să plece. În acel moment s-a produs un gest patetic: deputatul Nicolae Pisoski s-a asezat în fața ușii, a scos un pistol și-a declarat cu o hotărâre în glas, care nu îngăduia nici o îndoială, că se va sinucide dacă deputații unionisti pleacă fără să fi desemnat candidatul pentru tron. Cel care rostea această amenințare, marturisirea unei fanatice credințe în necesitatea imperioasă a Unirii, era un om de 47 de ani. A urmat un moment de intensă emoție, determinată de o unanimă reculegere, fiecare dându-și seama că vrajba dintre ei zădărnicea Unirea. Pisoski se așezase pe un jilț în fața sobei; pe fața lui era zugrăvită o nesfârșită tristețe; privea flăcările jucăușe care mistuiau lemnele din sobă, în mana dreaptă ținea pistolul, părând că așteaptă sentința. În salon domnea o tăcere grea. Nimeni nu avea curajul sa rupă tăcerea. Deodată, Pisoski rosti numele lui Alexandru Ioan Cuza”... 
     Din păcate, istoria reține doar vag unele  fapte pe care le consideră prea mici spre a fi consemnate. De cele mai multe ori n-o face deloc. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă deputatul Pisoski nu și-ar fi pus disperat pistolul la tâmplă, în acea seară de ianuarie?... E bine totuși să amintim din când în când măruntele fapte ale acestor anonimi ai istoriei. Alminteri, dezbinarea, interesele meschine, sau corupția ni se vor părea mult prea normale...