Cultul spoielii și culorile tari

Este un paradox pur românesc. Imaginați-vă tipicul cartier comunist într-un oarecare oraș al României. Blocuri gri, mohorâte, care, în caz că ești mai slab de înger, te induc facil în stare de depresie. Cu toate astea, situația nu este uniformă. Câte un șef de scară mai cu inițiativă decide că este vremea de renovat. Lucru demn de admirat în cazul în care produsul finit nu ar fi atât de țipător spoit. În depresie sigur nu mai pici, dar un algocalmin este necesar. Contrastul e izbitor. Locatarii, de cele mai multe ori, în ton cu zugrăveala. Judecă ambalaje, discută cu vehemență și pe un ton imperativ orice subiect al actualității, dau cu piciorul prieteniilor dacă nu li se împărtășesc absolutele opinii. Probabil e mai greu de înțeles că odată cu vopselele puternice a pătruns în România și o formă de democrație. Ei sancționează politicienii, însă nu în funcție de erorile politice. Numesc cu un zâmbet larg și cam gălbejit șeful statului chior. O doamnă ministru nu este neapărat judecată pentru modul în care gestionează fondurile, ci pentru că provine dintr-o localitate unde se fabrică excelenți cârnați.

Spoiala nu ia ochii numai locatarilor de periferie orbiți de o presă îndobitocită. La nivel înalt diplomele universitare sunt pașapoarte către succes. Se iau oricum, incompetenți devenind doctori și ulterior conducători de Guvern (o melodie extrem de sugestivă - click aici). Oricum cetățeanul crescut în comunism pe brânci la colectiv nu pricepe că a presupune că o lucrare de doctorat onestă are 16 note de subsol este o o imensă jignire adusă intelectualității autentice. Se mizează pe publicul avid de vopsea stridentă. Li se aruncă printr-un lejer gest o găleată - să aibă ce rumega în timp ce băieții deștepți au treburi serioase. Cu cât hidoșenia e mai mare, cu atât mai năucitoare spoiala. Am devenit experți în zugrăveală. Au ajuns camionagii cu buzunare pline de semințe să-i catalogheze pe Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu ori Andrei Pleșu drept băsiști ordinari. Nu-mi vine a crede că expresia este extrasă din vasta lectură a celor amintiți anterior.

Spoiala nu are nimic a face cu esteticul. Dacă ar fi avut, măcar eram cocheți. Preferăm să stăm în salopete de zugravi și să așteptăm cu sufletul la gură ceva colorat. Să acopere măcar faptul că pe dinăuntru suntem cenușii precum blocurile ce le mai vedem dimineața la fereastră. Într-o astfel de țară mă simt adesea precum Nastratin Hogea invitat la ospăț. Click aici pentru a auzi poezia în interpretarea lui Florian Pitiș.

P.s. Imaginea (via http://the-sassy-girl.blogspot.ro/) este excelentul sumar al umilei mele postări.