Dorel, intelectualul, cunoaște marile nume de scriitori. Îi citează în cele mai banale discuții cu o vorbă trufașă, zâmbind larg. Îi place să-și trateze amicii de teapa lui ca pe niște mediocri bătuți în cap. Se laudă că merge la teatru, însă fără a pricepe prea multe din cele derulate pe scenă. Dorel ascultă muzică de toate felurile. Merge la petreceri unde învârte domnișoarele până scoate untul din ele. După câteva pahare începe a fredona manele. Dorel e multivalent. Așa-i place lui. Trăiește viața din plin, dar nu pregetă în a căuta informații pe wikipedia despre personalități ori concepte ce țin de cultura generală. În paralel, află cu dibăcie neologisme de pe dex online. Cunoștințelor vaste nu li se potrivește decât un vocabular savant. La nervi, scapă înjurăturile fără frâu. Are sânge fierbinte-n vene, iar când i se urcă la cap uită de orice pudoare lingvistică și se afișează nestingherit cu carnea-n gură. Pe pagina lui de facebook găsești cugetări ale marilor gânditori, pe care Dorel le aruncă precum niște pastile muritorilor de foame. Poza de profil îl înfățișează alături de o mare personalitate. Nu contează că s-a milogit ca un lingău de omul ăla să se tragă-n chip alături lui. În cazul dezbaterilor politice scoate artileria grea. Îi trimite pe cei ce nu-s pe-a sa lungime de undă ba în originile maicii ce i-a născut, ba în negrul și prea-plinul de pucioasă iad. Limbajul e grotesc.
Zilele trecute purtam o discuție cu un astfel de Dorel. Mi-a adus un argument de-al unui filosof cu
nume greu. Asta da tehnică de intimidare. După încă două replici mi-a confirmat faptul că nu
pricepuse nimic din prețioasele vorbe ale gânditorului. Dorel e omul dual: constructorul ce vrea să-și
depășească condiția pentru a avea o imagine mai bună, petrecărețul cu limbaj colorat ce pretinde că
are o cultură cel puțin exhaustivă. Dorel, intelectualul, e omul frustrat ce nu poate decide de-i
intelectual ori golan. El e struțocămilă. Să împace pe toată lumea....
Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.
Tudor Muşatescu
În România e plin de câni. Mici şi mari, pufoşi şi înţoliţi ori jigăriţi şi râioşi sunt pe peste tot. Paradoxul e că nici măcar unul nu poartă ţanţoş în măiastra-i coadă covrigi. Fiecare clefăie cu ochii-n patru codrul de pâine sleit. Lupta e aprigă. Haite nu mai există de ceva timp. Fiecare stă-n colţul lui, întotdeauna treaz, ca nu cumva concurenţa să-i fure boţul de pâine. Adevărate potăi, muşcă şi cea mai binevoitoare mână-ntinsă, numai să mai câştige niţel.
Economisim orice. Calculăm amicilor datornici până la ultimul leuţ şi uităm să mai facem invitaţii la masă. Am ajuns să ne zgârcim la sânge pentru un loc în autobuz. Dulăii cei mari năvălesc mai să rupă uşile, doar-doar vor prinde locul râvnit. Nu contează că eşti vagabond ori domn. Lătrăm cu toţii în lupta de a ne face auzită ruşinoasa chitroşenie. Drepturile nu mai sunt ce erau. Le vânturăm mai degrabă în faţa semenilor a să priceapă că merităm ce-i mai bun. După noi, potopul!
România lui palmă-n fund e una sălbatică. Turiştii o fotografiază cruciţi. Suntem prea câini să mai dăm un sfanţ unei bătrâne, prea zgârciţi să ajutăm un prieten la modul cel mai dezinteresat, prea egoişti să mai lăsăm să treacă de la noi, prea hulpavi să mai fim empatici. Suntem guvernaţi de burduhan în patria lui zgârie-brânză. Măcar de-ar avea ce să ne fure cineva, în afară de sufletele haine!
Nu trebuie nici să fim prea cârtitori. Școala nu ne lipsește chiar cu desăvârșire. Am putea spune, privind în urmă că stăm chiar bine. Orice amărât știe acum să buchisească nițeluș. Nimeni nu mai pune deș'tul și o cruce lângă când trebuie să se semneze. Față de ce-a fost pe vremea bunicilor noștri când din tot satul doar dascălul și sanitarul deprindeau tainele mânuitului peniței, acum ne putem considera ieșiți la lumină. Problema e că la vremuri noi și provocările sunt altele. Într-o lume a vitezei, buchiseala nu ți-e de niciun folos dacă nu ai unde s-o aplici. Astăzi societatea are nevoie de oameni bine calificați și foarte bine disciplinați. În diferite domenii. Pornind de la, să zicem, condusul basculantei și terminând cu, să zicem iarăși, practicarea medicinei.
Să luăm exemplul Germaniei. Nu cred că are rost să-i luăm în discuție performanțele economice, sau de orice fel or fi ele. Aproximativ patru zeci de milioane de roboței (atât numără populația ei activă), muncesc extrem de precis și de eficient, ca niște mici rotițe dintr-un mecanism perfect. Calitatea muncii lor e un brand în toată regula. Stai și te întrebi: de unde atâta dăruire, atâta poftă de lucru și atâta responsabilitate? E bine de amintit cîte ceva din sistemul lor educațional, iar dacă asta vi se pare că are legătură cu cele de mai sus, atunci n-am tocit tastatura de pomană. Ar fi mult de vorbit despre metodele de predare, încă din cele mai mici clase. Totul are o logică, balastul e eliminat iar copilul învață pe fișe de lucru doar ceea ce-i va folosi cândva. În clasa a cincea se face departajarea. Elevii cu aplecare spre carte pot spera la gimnaziu și mai departe la un bacalaureat și la o facultate. Pentru restul, așa numita școală principală, sau cea reală rămân ca opțiuni. Aici învățătura nu e pe brânci, ci partea practică primează. Urmează apoi școala de meserii. În funcție de meserie, aceasta poate dura între doi și patru ani. Sistemul e simplu. Instituția de învățământ încheie contracte cu firme interesate, partea de teorie rezumându-se la doar câteva săptămâni pe semestru. Astfel, elevul vede exact dacă ceea ce studiază e pe placul lui sau nu. Firmele beneficiază de mână de lucru ieftină, disciplinată și fără prea multe pretenții. Copiii sunt deprinși cu munca, cu responsabilitatea și în plus câștigă și bani. La sfârșitul anilor de practică capătă calificarea în respectiva meserie. Aceasta e mană cerească într-o țară vest-europeană. Fără astfel de patalama, oricâtă meserie ai ști, tot salahor rămâi. Când însă ești calificat, se bat angajatorii pe tine. Ai drepturi, remunerația minimă îți e garantată prin lege, iar aceasta e mai mult decât decentă. Așa se face că la sfârșitul școlii, tinerii sunt gata integrați în câmpul muncii, cu experiență-n domeniu cu tot. De-a lungul timpului, un astfel de sistem a creat un respect aproape religios al individului față de muncă.
Revenim la România. Aici sistemul e după ureche. Numărați singuri câți miniștri ai educației am avut doar anul acesta. Fiecare cu liota lui de căpușe, fiecare cu propria lui viziune. Dărâmă tot ce au făcut predecesorii și promite c-o să facă multe. Pe urmă e schimbat...și tot așa. Reformele se fac pe genunchi și provoacă și mai mult haos. În urmă cu câțiva ani se lua decizia desființării școlilor profesionale. Ce amar de logică o fi stat la baza acestei decizii, nu putem nici măcar să bănuim. Cert e că ne-am ales dintr-o dată cu o grămadă de loaze fără chef de învățătură ce trândăvesc pe băncile...(hai să încercăm un termen pretențios) școlii. Să intri într-o instituție populată de astfel de specimene, e un gest de curată nebunie. Prostia stătută e bombă cu ceas. Nu știi unde explodează.
O decizie, teoretic vorbind, corectă a fost cea a bacalaureatului pe bune. Adică fără copiuțe și fără rezolvări împărțite de directori în timp ce supraveghetorii se uitau pe fereastră. Asta ne-a făcut să vedem cât rahat a putut fi îndesat sub preș în toți acești ani. Universitățile particulare au propășit spectaculos, profitând de naivitatea generală. Ne-am ales cu aceleași loaze, și mai dezorientate, și mai fără chef de treburi serioase, dar cu diplome numai bune de înrămat.
În tot tabloul, dascălii se integrează perfect. Cei mai mulți au renunțat la orice ambiție profesională. Cască, se scarpină, leafa e mică, copiii obraznici, fără să vrei și tot te resemnezi. Printre ei, câte unul cu țâfnă, trece drept profesor bun. La el nu trece nimeni cu mai mult de 5. Asta e concepția românească de profesor bun. Ăla care pică pe toată lumea. Extrem de exigent cu elevii/studenții. Cu el niciodată. Închipuiți-vă că ar fi tâmplar și că aproape toată mobila care-i iese din mână e bună de pus pe foc. Ce încredere să ai în asemenea profesionist?. Dar asta face parte din cultura românească. Când prinzi amărâtul la ananghie, să-l freci bine de tot. Cât ai tu chef, pentru că-ți permiți. Pentru că tot vorbim de cultură mioritică, probabil știți că și la dăscălime, papornițele cu țuică, caltaboși, sau plicurile discrete au mare trecere. Când însă buzunarul e pe dos, există și alte chestii interesante de dat la schimb...
Suntem într-un cerc vicios. Bugetul nu-și poate permite un sistem educațional adevărat, dar fără oameni de calitate țara se duce de râpă. Nu discutăm de doctorate luate pe ochi frumoși, c-o dăm în politică. Totuși, nu putem să nu discutăm de un sistem putred care produce rebuturi pe bandă rulantă. Zilele trecute, un elev a fost snopit în bătaie cu o rangă metalică, chiar în curtea școlii unde învăța. Puțin a lipsit până la o tragedie. Directorul o scaldă, cum știe el mai bine. În Mediaș, un bătrân a fost agresat pe stradă de un grup de copii. Ce-o să fie de noi când acei copii vor crește?...
În Sălaj, un alt grup de copii a atacat un grup de turiști străini cu pietre și bâte. Bieții oameni au scăpat cu greu, cu multe vânătăi, oase rupte și o spaimă pe cinste. Vor duce cu ei amintirea unei țări de sălbatici pe care e bine s-o ocolești. O parte pozitivă există totuși în toată povestea. Un tânăr clujean, Traian Almășan, a spălat de unul singur imaginea României. Acesta a oferit turiștilor un sejur gratuit ca și consolare pentru patimile îndurate. Din păcate însă, cu o floare nu se face primăvară.
A nu sprijini lupta pentru luminarea poporului, a lucra contra existenței sale, este tot una.
Spiru Haret
Azi a început școala pe bune. Ieri au existat clișeicele discursuri despre performanță, pe care în dogoarea soarelui din curtea școlii nu le ascultă nici corpul profesoral, nici părinții și cu atât mai puțin elevii nerăbdători să mai asculte picanterii din timpul vacanței. Teoretic, astăzi au început adevăratele lecții. În unele școli și practic. În altele, grupa 0 a luat prin surprindere conducerile, iar prichindeii au stat pe mochetă. Asta până când vin bănci și pentru ei. Unii profesori preferă să flecărească verzi și uscate până ce se reobișnuiesc învățăceii cu mediul scolastic. Anul școlar se-ncepe cu dreptul. Timpul ne-a arătat că se sfârșește pe brânci. Rezultatele de la examene îngenunchează sistemul românesc de învățământ, dascălii și elevii prea ocupați să-și trăiască searbăda viață pentru a-și construi un viitor.
A fi performant sună a utopie. Să se treacă cu un 5 și toată lumea este mulțumită. Cu note bune nu ai mai multă pâine pe masă. Toți sunt o apă și-un pământ. Cam asta e filosofia noastră. După ce se obține diploma de bac cu chiu, cu vai, ai noștri tineri la școli înalte învață. E frumos să fii student. Nu contează că ulterior se moare de foame cu diploma nemeritată-n mână. Părinții trag din greu să susțină odraslele la facultate. După primul an, mulți nefericiți se retrag. Nu fac față unor serioase examene și basta! Cei mai realiști uită de mediul universitar și încearcă o cinstită meserie. Mai sunt și cei care fac maraton prin facultăți. Rar se întâmplă ca acești dezorientați să-și găsească menirea. Dacă timpul ne poate învăța ceva, este faptul că o a doua șansă o primești cu mari dificultăți. Iar atunci când o ai, e ciuntă, oarbă sau surdă. Niciodată nou-nouță. Cei ieșiți de pe băncile școlii românești nu vor să priceapă asta. Asta pentru că nu sunt învățați faptul că meserii precum tâmplar, sudor, constructor, manichiuristă, coafeză etc nu sunt o rușine. Mai ales atunci când sunt practicate cu o mare seriozitate, nu cu creier-spălat de Dorel. Facultățile sunt medii pentru cei ce au în sânge o rigurozitate academică, doresc să acumuleze informații și... să fie buni. Sau așa ar trebui să fie... Toamna mă apucă o nostalgie de liceu... Pentru mine nu a fost un cimitir al tinereții. Mai degrabă un pământ fertil unde, timid, am reușit să înfloresc. Nu mulți au norocul să dea peste Dascăli care te pot responsabiliza. Oamenii cu adevărat mari nu fac numai o frumoasă paradă de cunoștințe. Ei te învață-n înțelepciunea lor să faci lucrurile desăvârșite din prima rundă, pentru că bătălia este grea, iar mulți sunt eliminați. Pentru cei ce nu cunosc tipul acesta de încurajare, vă îndemn să luați stingherele mele rânduri drept o epistolă a disperării în lipsa deciziilor înțelepte în realitatea imediată.
Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență. Hipocrate Ca să te tratezi la vreun medic în România trebuie să ai sânge rece. Mult sânge rece. Asta pentru că se poate întâmpla orice. Pe lângă asta mai ai nevoie de un plic doldora de bani, sacoșe cu lapte, caș și țuică și mai ales o atitudine slugarnică în fața medicului. Pană la urmă, el e cel cu carte, iar viața ta ori a celor dragi atârnă de bunăvoința lui. De oprit tonul superior și remarcile nesimțit de ironice nu prea ai cum. Omul a studiat medicina, nu bunele maniere ori empatia... În plus, saloanele sunt de doi bani. E bine dacă nu prinzi loc într-un salon mixt. Cei care au avut de-a face cu medicii știu că există și această posibilitate. Adică să dormi și cu femei și cu bărbați. Mirosul este mai mult decât pregnant, iar gândacii colcăie. Bani nu sunt de investit în spitale. Se poate investi ceva ce n-are preț și poate aduce mult bine: spiritul pe profesionist împletit cu bunul simț. La noi nu există așa ceva. În plus, se pare că nu ajung pericolele din trafic unde dai peste tot soiul de zevzeci vitezomani și inconștienți sau de pe stradă când poate să-ți dea vreun psihopat în cap (pentru ca apoi poliția să n-aibă 1000 de lei pentru a analiza probele ADN, dar asta e altă poveste). Pericolul este să dai peste un cretin de medic care să te nenorocească. Un flăcău în floarea vârstei a murit la Sibiu având o banală tăietură la încheietură, pentru că medicul a trebuit să se ducă dincolo să-i aducă o mască de oxigen. Cum se explică, oare, delăsarea unui pseudo-medic părinților a căror carne tremură a tragedie? Un alt tânăr a murit pentru că dispecerul a uitat să trimită ambulanță. Oameni buni, nu e ca și cum ai uitat să iei pâine! Acum se pregătește înmormântarea nefericitului. Pe lângă aceste cazuri fatale, mai există și deja-obișnuitele neatenții. Adică se mai uită câte una, alta prin organele pacientului. În schimb, nu există pic de milă și de obraz când vine vorba să ceri bani unui viitor tătic în schimbul unei atenții de naștere, nu de chiuretaj.
Nu voi nega faptul că există și excepții. Adică doctori blânzi ce, dacă ești bătrân te tratează cu respect de fiu către părinte, ori de ești tânăr, îți poartă o grijă părintească. Acești medici nu ar trebui să reprezinte minoritatea Cu toții avem pacienți în familie. După nenumărate nesimțiri ale așa-zisului monstru sacru al oftalmologiei în România, tatăl meu a decis să se trateze în Italia. Acolo este măcar considerat om. Cazuri identice mai există. Așteptând ca ușa medicului unde era programată, o cunoștință a avut în final tupeul să deschidă ușa. Medicul era tare ocupat. Se juca Mario pe calculator. A scris o rețetă-n scârbă și hap, ți-am luat banii! O femeie a fost aproape ucisă din pricina unei concentrații mult prea mare de citostatice. În tot acest peisaj, holurile spitalelor sunt pline de oameni cu figuri schimonosite de suferință și care măcar speră să dea de bine. Își iau și ultima bucată de pâine de la gură pentru a li se oferi atenție. Trăim în capitalism. Totul are un preț. Medicii români au ajuns precum niște vulturi ce ciugulesc din cele mai necăjite stârvuri. Mă cutremur când mă gândesc cum se pot duce liniștiți acasă, sau cum pot dormi... Nu se mai poartă să fii empatic. Cu empatia nu-ți faci piscină, nici nu-ți permiți vacanțe-n locuri exotice. Avem o viață până la urmă, aceea trebuie trăită. Nu înțeleg de ce a lor e mai prețioasă. .Când vine vorba de sarcasm, Ada Milea este o maestră. Click!
Despre prima Românie nu prea are rost să vorbim. Ne uităm în jur și ne-apucă lehamitea. Mizerie, nesimțire, treabă făcută de mântuială și o mentalitate care ține pe toți în sapă de lemn. Se fură ca-n codru, de la cel mai mic până la cel mai mare. De departe, politicienii sunt cei mai nesimțiți. Nu suferă să fie deranjați din agoniseală, și pozează în martiri dacă situația o cere. Mai apoi ne râd în nas. În prag de alegeri ne redevin prieteni. Ne împart cizme de cauciuc, ca să putem înnota prin noroaie. Banii de drumuri se zvântă pe nesimțite. Noroaiele...nu prea...
Mai jos, se fură cu același sârg. Vracii (mă feresc să folosesc termenul de medic, bolnavii știu de ce...) umblă doar după căpătuială. Dacă ai plic dintr-ăla gros, mai poți spera. Nu cine știe ce.Tot de noroc trebuie să te agăți. Măcelarii nu știu prea multe. Te smucesc, te fușăresc, de-ți trebuie șapte vieți ca să poți scăpa. Își uită mănușile sau ochelarii la tine-n mațe și pe urmă tot tu ești de vină. De dascăli numai de bine! La salariile pe care le au, faptul că unii din ei își scot învățăceii la produs de plăceri jilave e o chestie cât se poate de inocentă. Nu e de mirare așadar, că la prostime, legea junglei e decalog. Ați văzut pensionarii cum se calcă-n picioare pentru o pungă de fidea la ofertă? Sau, mai rău, pentru un gâlgîit de aghiasmă? În ce țară civilizată ați mai văzut victime ale accidentelor rutiere buzunărite fără pic de compasiune de trecători? Sau, unde ați mai auzit de morți furați din morga spitalului?...
România asta e mare. Foarte mare. Mai mare decât în cele mai patriotice fantezii. Se întinde de pe mioriticele plaiuri și până...hăt la însoritul balcon al Europei. Pe unde trecem, prefacem civilizația altora în manelăreală. Își scuipă-n sân străinii când ne văd prin preajmă. Mândrie de a fi român?...Dați-mi măcar un motiv adevărat. (iar aici sărim peste clasicele Ștefan cel Mare, Hagi, Nadia Comăneci, oțelul de Reșița din care e făcut turnul Eiffel, albastru de Voroneț, etc) Mă refer la ceva nu neapărat măreț, dar palpabil. Nu la istorie spicuită. De pildă, România, țara cu cel mai modern sistem de sănătate din...(hai să nu ne aruncăm prea tare) sud-estul Europei. Sau la țara unde democrația e pe bune. Sau unde învățământul e învățământ. Sau, măcar unde naționala de fotbal joacă fotbal...
Cea de a doua Românie e mică. Atât de mică, încât mulți dintre noi nici n-o văd. Dacă ar fi s-o punem cap la cap, am avea imaginea unui canton Elvețian. Curat, cochet, dar cu un farmec aparte. Aici oamenii sunt calmi și își zâmbesc unii altora chiar dacă nu se cunosc. Orice ar lucra, sunt pasionați de ceea ce fac. Perfecționiști și eficienți, sunt imaginea profesionistului pe care ai vrea oricând să-l întâlnești. În jurul lor totul are parfum de civilizație. Sortează gunoiul, chiar dacă vecinii n-o fac, folosesc punguța când ies cu câinii în parc (jur că am văzut români adunând cu punguța în urma câinelui!!!) și parchează întotdeauna regulamentar mașina. Își plătesc taxele la timp și nu se răstesc la polițiști când sunt amendați. Sunt onești și au spirit civic. Muncesc din răsputeri ca să le ofere copiilor lor o Românie mai bună. Iar asta nu e utopie.Oamenii ăștia chiar există. Iar România din jurul lor e superbă!!...
Pentru că tot ni s-a vorbit de majorități ce zdrobesc în calea lor tot, asta chiar e problema României. Și nu doar în Parlament. Problema e că România-manelară e mult, mult prea mare. Atât de mare, încât zdrobește normalitatea unei minorități. Dureros e faptul că oameni, alminteri cu aplecări spre civilizație se lasă înghițiți de delăsarea generală. Matematic, logic, ori teoretic România civilizată n-are nicio șansă. Și totuși, minuni mai există. Totul ține de dorința fiecăruia dintre noi.
Ne-am nuntit toată vara. Nunțile sunt de tot soiul, precum mirii. O mireasă preferă o ținută clasică, de prințesă, cu un coc spaniol prins perfect, buchet din trandafiri roz ori bujori, în timp ce alta adoptă un stil modern, fără voal, bucle foarte lejere și rochie cât mai simplă. În timp, nunțile au devenit un soi de afacere. Cu cât ieși mai bine după numărarea banilor primiți în plic, cu atât afacerea a fost mai profitabilă, iar startul în doi e mai promițător. Cam asta e ecuația nunților unde apar invitații drept principali sponsori. E normal să fie așa. Cu toate astea, contează enorm cum ești tratat la o nuntă. La o adică, dacă tot plătești, măcar să mănânci bine, iar mirii să-ți dea nițică atenție.
Nu știu cum sunt alții, însă eu când merg la o nuntă uit de restricțiile dietei pe care o țin. Felul preferat este aperitivul pentru care în ziua respectivă nici nu-mi iau micul dejun. Probabil cunoașteți dezamăgirea când observați că în platoul adus de chelner sunt o grămadă de felii de salam ori șuncă, omniprezenta roșie umplută cu salată de vinete și cașcavalul tăiat în zigzag. Să ne înțelegem, salam tăiat pot să-mi iau de la un magazin de mezeluri, frumos împachetat în hârtie și să-l mănânc pe capota mașinii trasă pe marginea șanțului. Îl pot asezona și cu cașcaval. Dacă sunt chiar pretențioasă, îmi iau instrumentul de ciopârțit frumos și mi-l fac și-n zigzag. Salata de vinete e mâncarea studentului, după zacuscă. Mi-o așază mama cu multă migală în caserole pe care le țin la congelator. De cele mai multe ori, asemenea aperitive sunt debarasate aproape intacte. Mirii zâmbesc, crezând că și-au îmbuibat oaspeții. De obicei, un aperitiv bun e mâncat aproape în întregime, însă dacă omul abia se atinge de el, înseamnă că e, vorba românului, cam nașpa. Între feluri mai suntem îmbiați și de tot soiul de gustări. Alune ori biscuiței, de care nu-mi prea vine a mă atinge. Sunt așezați într-un bol la 10 persoane, fiecare scăldându-și buricele degetelor în ele, după care le atinge hotărât de propria-i gură. Asta dacă are bunul simț să nu-și lingă degetele. Prefer niște pateuri așezate frumos pe un platou pe care le poți lua cu o paletă. Mai e problema fructelor. Le iubesc, nu asta-i problema, dar nu am priceput niciodată de ce se oferă banane?! Pe bune, e maimuțesc să mănânci banane la nuntă. Merele sau perele sunt în aceeași oală. Imaginați-vă o domnișoară elegantă clefăind zgomotos un măr. Restul felurilor de mâncare oglindesc de cele mai multe ori o radicală economie și lipsă de imaginație. Cartofii sunt răsfirați pentru a părea mai numeroși, ciorba ajunge numai până la jumătatea castronului, iar lista continuă. Măcar la asemenea ocazii ne permitem să gâfâim de sătui, însă nu ni se permite. Am fost plăcut surprinsă să văd la o nuntă că sarmalele au fost servite în coajă de pâine. Inedită idee și mult mai fericită decât 3-4 sarmale înșirate pe farfurie cu o mămăligă leșinată lângă. Asta numesc eu atenție la detalii. Tortul este un mit. Asta pentru că de cele mai multe ori e grețos și înțesat cu tot soiul de creme. Prefer unul simplu, cu fructe, care să mă facă să uit gafele de pe parcursul serii. Mai e și problema sucului. Oameni buni, la nuntă mergem să bem suc, nu să ni se facă băltoacă în stomac de apă că sucu-i scump!
Cel mai dureros este atunci când mirii n-au nicio treabă cu tine în calitate de invitat. Unii nici nu te invită la fotografii, iar cei care o fac uită să le mai și trimită. Iubesc atunci când primesc fotografia cu mirii în plic. Este un semn de respect, care arată că nu ai făcut un gest de bunăvoință în van. Am mers la tot soiul de nunți. Nu am întâlnit niciuna perfectă, însă mă simt profund jignită atunci când simt că nu mi se acordă respect, iar tot ce contează e plicul. Parc-aș fi jefuită.
* Titlul postării este preluat dintr-un ziar din vremea comunismului, asta pentru a nu primi porecla de domnișoara Ponta :)
