De cutezi să discuti cu un român obișnuit despre patriotism, e foarte probabil să te alegi cu o privire tâmpă: „Ce-i aia?”... Sigur, privirea diferă de la individ la individ. Poate fi la fel de bine și ironică, resemnată, plictisită, sau obosită. Ideea e aceeași: nu e de mâncare, nu ne băgăm.O să ai totuși și surpriza de a găsi oameni interesați de subiect. O parte din ei, stabilește singur proporția, e croită pe același clapod: temperament vulcanic, cunoștințe vagi și cam tendențioase la capitolul istorie, simpatii politice de neclintit, posturi TV care-i îndobitocesc și mai mult, unde prezentatorii joacă rolul de eroi supremi. Nu suportă să fie contraziși, urăsc cu patimă fețele noi în peisaj și visează la un lider care să facă ordine-n țară cu satârul. Sunt ușor de mobilizat și greu de stăvilit. Dacă le adii ceva despre patriotism, se și uită roată-mprejur după material ajutător: un retevei, câțiva bolovani, chestii de-astea. Pentru o mai bună exemplificare. Tot ce nu le potrivește în tipar, intră în aceeași oală, a dușmanilor de neam. Își varsă năduful pe ei în funcție de eveniment și de cine-i asmute. Au de unde alege: unguri, țigani, pocăiți, homosexuali, mai nou USL-iști/ băsiști, toți sunt numa` buni de tăbăcit. În condiții normale poți trăi lângă ei. Însă, dacă patria o cere, e vai de pielea ta. Mai grav e că-n astfel de momente,ei joacă chiar rol de lideri de opinie. Pentru cei cu privirea tâmpă, ironică, resemnată, plictisită, sau obosită. Așa se face că am fost singura țară din zonă unde comunismul a căzut așa cum se cade, adicătelea cu sânge, împușcături, grozăvii și alte-alea. Pe urmă am avut vreo câteva mineriade, cu grozăviile de rigoare, un martie `90 care ne-a întors în evul mediu (aici și ungurii erau la fel de patrioți), vreo câteva bumbăceli pe ici-colo, pe teme religioase, altele pe teme politice, ultima iarnă cu peripeții și o criză politică cu năbădăi. Ce leagă toate aceste evenimente e același tricolor sub care patriotismul e mai neînfrict. În rest, luptători sau pașnici, majoritari sau tolerați, toți ne ducem sărăcia de pe azi pe mâine. Ne sperie un eventual succes și nu cutezăm să ne dorim mai mult. Românul nu știe să fie patriot în vreme de pace. Habar n-are cum e să-și iubească țara când toarnă asfalt, sau când e la picnic cu prietenii. În trafic, sau la rând în supermarket. Nu-și dorește să le calce pe urme de pildă marelui Brîncuși, sau lui Henry Coandă, când e mai distractiv să fii Dorel.
Am fost vrăjit urmărind la televizor o emisiune despre mega-construcții în America. Ce mi-a atras întreaga simpatie n-a fost repeziciunea cu care se făcea totul și încă perfect, nici tehnologia de ultimă oră, ci declarația plină de pasiune a unui simplu muncitor. Un nene care turna betoane. „Asta”, zicea el, ”știm noi să facem și o facem cel mi bine. Construim America.”
Acum vreo lună eram în aeroportul din Sibiu, așteptându-mi avionul. Aeroportul, micuț dar curat și cochet. Lângă mine o doamnă de vreo treizeci de ani cu un copil de vreo cinci. Mâncau, dădeau pe jos, copilul zbiera și-mi frământa-n picioare bagajul. Mama vorbea răstit la telefon. La plecare, au lăsat pe scaune toată urma festinului lor. După vreo trei ore, în aeroportul din Stuttgart. Aceeași doamnă, cu copilul de mână. Copilul ușor agitat. ”Stai mamă frumos, că aici nu ești în România!”, l-a scuturat ea nervoasă. Și ca o dovadă de bună purtare, privi cu smerită supunere în ochii paznicului. Nu șiu de ce, dar m-am simțit umilit.
Patriotismul nu e un subiect pe care să-l discuți cu fitecine. Ori îți răcești gura de pomană și plictisești lumea, ori dai peste cine știe ce nebun. Cel mai bine e să cauți alte subiecte de discuție. De interes general și... ușoare. Cât mai ușoare!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu