Filmul de weekend - Ladri di biciclette

Oficial se cam termină vacanțele, concediile, vara însorită și tot ce implica aceasta. Asta nu înseamnă că vom sta precum niște legume de-acum înainte. În consecință, cloșca are o propunere de final al săptămânii/vacanței. Laureat al premiului Oscar, filmul Ladri di biciclette (Hoți de biciclete), lansat în anul 1948, este în adevăratul sens al cuvântului o capodoperă semnată de cunoscutul regizor Vittorio de Sica. O poveste de viață superbă despre sărăcie, dragoste și familie. Vizionare plăcută și... așteptăm reacții! Aici Trailerul!

P. s. Poate așa mai trezesc interesul, iată și replica mea favorită din acest film: Orice are un remediu cu excepția morții.

Crainic tv în brava armată a presei românești

Atunci când sufletele națiunii freamătă după eroi și aceștia nu sunt de găsit, sunt ridicați la acest rang mediocrii ce apar zilnic pe sticlă. Li se dă puterea de a tăia și spânzura, însă în limitele impuse de culoarea politică a postului de televiziune. Discursurile le sunt șlefuite și persuasive, în general pe înțelesul prostului, ici, colo fiind azvârlit câte un neologism pentru a sublinia totuși o urmă de superioritate. Ținutele sunt apretate, umerii înalți, ochelarii fără ramă pun eticheta de intelectual, iar pixul ținut lejer între degetele trecute pe la manichiură costă cât o vacanță în străinătate. Trupurile le sunt zvelte, semn că trec regulat pe la sală, obrajii ușor pufoși de la fripturile pe care le mănâncă la restaurante pretențioase, iar zâmbetele de un alb imaculat. Cam așa arată moderatorii de emisiuni televizate. Omul de rând îi privește cu gura căscată și parcă și-ar dori ca măcar pentru o zi să fie-n locul unuia dintre ei. Ei influențează opinii și stârnesc scandaluri. Invită în platou reprezentanți ai tuturor taberelor, moderează după bunul plac discuții, iar atunci când acestea se încing și ies în totalitate din sfera unei conversații civilizate, ochii le zâmbesc numai gândindu-se la un nou record al audienței.

Războiul este multilateral. Un oarecare crainic apare drept comandant de armată în lupta cu partidul care reprezintă o amenințare pentru stăpânii săi, însă și în lupta cu alte posturi de televiziune, cu nimic mai integre, însă care aservesc concurenței. Omul din fața micilor ecrane ține telecomanda strâns în mână în timp ce trece de pe un post pe altul. În timp, i se formează o oarecare simpatie pentru unul dintre comandanți. Poate pentru că are un zâmbet mai galeș, o eleganță aparte sau pur și simplu este mai incisiv. Motivează afinitatea sa invocând argumentele de necombătut prezentate de crainicul X. Încet, încet, telecomanda-i scapă din mână și refuză să mai observe și alte opinii, urmărind același post. Se creează dispute, certuri cu privire la obiectivitatea unuia sau a altuia, bietul om de rând înrăit de o presă hulpavă după audiență uitând că nimeni nu-i va spune adevărul verde-n față. Intră așadar în război alături de idolul său cu un fanatism ce aduce cu prozelitismul manifestat de vreo dubioasă sectă religioasă. El deține adevărul gol-goluț, în timp ce restul populației este ignorantă. Taberele de război se măresc pe zi ce trece, odată cu perfecționarea unor discursuri ce de cele mai multe ori dau în nesimțire. La vot se merge-n consecință. Nu mai știm ce-nseamnă ideologia politică. Luptăm cu piepturile goale într-un război surd. Odată prinși în hora nebunească ni se așază pâcla pe ochi și nu mai vedem zveltul crainic plin de șarm așa cum este: un păpușar.

Un patriot

    "Orice împărăție dezbinată împotriva ei însăși este pustiită, și orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui." (citat din Biblie) 

  Să nu vă amăgească nicio urmă de optimism! Ar fi păcat să ne mințim singuri... Nu ne așteaptă deloc vremuri bune. Criza nu se-ndulcește deloc și din păcate, noi cei de la periferia Europei plătim și păcatele altora. Efectele secetei n-am apucat încă să le  simțim. O să le simțim... Economia României dă rateu după rateu, corupția e încă-n floare, iar reformele pe care le așteptăm cu toții nu mai vin. Sau dacă vin, o fac prost și aduc cu ele și mai multă derută. Și-atunci, în ce să ne punem speranța de mai bine?... Ar fi o cale. Lungă și extrem de grea. Muncă, perseverență, seriozitate, și mai multă muncă, sacrificii duse la extrem, cam la atât s-ar rezuma. Petru asta e nevoie însă de multă coerență. Cei care acum ne învrăjbesc ar trebui să ne înhame pe toți la un singur jug. Oricum, tot numai noi prostimea tragem, doar că acum o facem ca bezmeticii. În toate părțile. Ca-n fabula ”Racul, broasca și știuca”. Ideea e că avem nevoie mai mult ca niciodată de UNITATE!                         
      În urmă cu mai bine de 153 de ani, pe 24 ianuarie 1859, un eveniment la care mulți români nici nu cutezau să spere, ne schimba pentru totdeauna cursul istoriei: Unirea Principatelor Române. Aceasta venea în urma alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei la 5 ianuarie 1859, și ca domnitor al Țării Românești, câteva zile mai târziu. Despre ce s-a întâmplat atunci avem cu toții o vagă idee. S-a scris mult și s-a vorbit și mai mult.  Puțini dintre noi au auzit, cred, de gestul disperat făcut cu acea ocazie de un aproape anonim al istoriei, gest care a hotărât destinul unei națiuni.  Și atunci, ca și acum, arta de a face compromisuri le era străină multora dintre politicieni. Interesul național pălea în fața altor interese. Negocierile avansau greu și se sfârșeau năvalnic.Visul Unirii atârna într-un fir de ață și nimănui nu părea să-i pese. Simțind importanța momentului, căruia dezbinarea politicienilor îi dădea cu piciorul, deputatul Nicolae Pisoski  jucă o ultimă carte. Iată  cum descriu A.D. Xenopol și Pamfil Șeicaru dramatismul acelei seri:„Deputații s-au adunat în seara de 3 ianuarie în casa lui Constantin Rolla. Discuțiile au fost furtunoase. Nici partizanii țăranilor și nici ai proprietarilor nu cedau. Mihail Kogălniceanu a încercat să obțină o soluție tranzacțională (...),dar sfoțările sale au fost zadarnice. Furios, Kogălniceanu a părăsit reuniunea, fapt care i-a determinat și pe alții să plece. În acel moment s-a produs un gest patetic: deputatul Nicolae Pisoski s-a asezat în fața ușii, a scos un pistol și-a declarat cu o hotărâre în glas, care nu îngăduia nici o îndoială, că se va sinucide dacă deputații unionisti pleacă fără să fi desemnat candidatul pentru tron. Cel care rostea această amenințare, marturisirea unei fanatice credințe în necesitatea imperioasă a Unirii, era un om de 47 de ani. A urmat un moment de intensă emoție, determinată de o unanimă reculegere, fiecare dându-și seama că vrajba dintre ei zădărnicea Unirea. Pisoski se așezase pe un jilț în fața sobei; pe fața lui era zugrăvită o nesfârșită tristețe; privea flăcările jucăușe care mistuiau lemnele din sobă, în mana dreaptă ținea pistolul, părând că așteaptă sentința. În salon domnea o tăcere grea. Nimeni nu avea curajul sa rupă tăcerea. Deodată, Pisoski rosti numele lui Alexandru Ioan Cuza”... 
     Din păcate, istoria reține doar vag unele  fapte pe care le consideră prea mici spre a fi consemnate. De cele mai multe ori n-o face deloc. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă deputatul Pisoski nu și-ar fi pus disperat pistolul la tâmplă, în acea seară de ianuarie?... E bine totuși să amintim din când în când măruntele fapte ale acestor anonimi ai istoriei. Alminteri, dezbinarea, interesele meschine, sau corupția ni se vor părea mult prea normale...

Cultul spoielii și culorile tari

Este un paradox pur românesc. Imaginați-vă tipicul cartier comunist într-un oarecare oraș al României. Blocuri gri, mohorâte, care, în caz că ești mai slab de înger, te induc facil în stare de depresie. Cu toate astea, situația nu este uniformă. Câte un șef de scară mai cu inițiativă decide că este vremea de renovat. Lucru demn de admirat în cazul în care produsul finit nu ar fi atât de țipător spoit. În depresie sigur nu mai pici, dar un algocalmin este necesar. Contrastul e izbitor. Locatarii, de cele mai multe ori, în ton cu zugrăveala. Judecă ambalaje, discută cu vehemență și pe un ton imperativ orice subiect al actualității, dau cu piciorul prieteniilor dacă nu li se împărtășesc absolutele opinii. Probabil e mai greu de înțeles că odată cu vopselele puternice a pătruns în România și o formă de democrație. Ei sancționează politicienii, însă nu în funcție de erorile politice. Numesc cu un zâmbet larg și cam gălbejit șeful statului chior. O doamnă ministru nu este neapărat judecată pentru modul în care gestionează fondurile, ci pentru că provine dintr-o localitate unde se fabrică excelenți cârnați.

Spoiala nu ia ochii numai locatarilor de periferie orbiți de o presă îndobitocită. La nivel înalt diplomele universitare sunt pașapoarte către succes. Se iau oricum, incompetenți devenind doctori și ulterior conducători de Guvern (o melodie extrem de sugestivă - click aici). Oricum cetățeanul crescut în comunism pe brânci la colectiv nu pricepe că a presupune că o lucrare de doctorat onestă are 16 note de subsol este o o imensă jignire adusă intelectualității autentice. Se mizează pe publicul avid de vopsea stridentă. Li se aruncă printr-un lejer gest o găleată - să aibă ce rumega în timp ce băieții deștepți au treburi serioase. Cu cât hidoșenia e mai mare, cu atât mai năucitoare spoiala. Am devenit experți în zugrăveală. Au ajuns camionagii cu buzunare pline de semințe să-i catalogheze pe Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu ori Andrei Pleșu drept băsiști ordinari. Nu-mi vine a crede că expresia este extrasă din vasta lectură a celor amintiți anterior.

Spoiala nu are nimic a face cu esteticul. Dacă ar fi avut, măcar eram cocheți. Preferăm să stăm în salopete de zugravi și să așteptăm cu sufletul la gură ceva colorat. Să acopere măcar faptul că pe dinăuntru suntem cenușii precum blocurile ce le mai vedem dimineața la fereastră. Într-o astfel de țară mă simt adesea precum Nastratin Hogea invitat la ospăț. Click aici pentru a auzi poezia în interpretarea lui Florian Pitiș.

P.s. Imaginea (via http://the-sassy-girl.blogspot.ro/) este excelentul sumar al umilei mele postări.

Mujicii si patriotismul

    De cutezi să discuti cu un român obișnuit despre patriotism, e foarte probabil să te alegi cu o privire tâmpă: „Ce-i aia?”... Sigur, privirea diferă de la individ la individ. Poate fi la fel de bine și ironică, resemnată, plictisită, sau obosită. Ideea e aceeași: nu e de mâncare, nu ne băgăm.O să ai totuși și surpriza de a găsi oameni interesați de subiect. O parte din ei, stabilește singur proporția, e croită pe același clapod: temperament vulcanic, cunoștințe vagi și cam tendențioase la capitolul istorie, simpatii politice de neclintit, posturi TV care-i îndobitocesc și mai mult, unde prezentatorii joacă rolul de eroi supremi. Nu suportă să fie contraziși, urăsc cu patimă fețele noi în peisaj și visează la un lider care să facă ordine-n țară cu satârul. Sunt ușor de mobilizat și greu de stăvilit. Dacă le adii ceva despre patriotism, se și uită roată-mprejur după material ajutător: un retevei, câțiva bolovani, chestii de-astea. Pentru o mai bună exemplificare. Tot ce nu le potrivește în tipar, intră în aceeași oală, a dușmanilor de neam. Își varsă năduful pe ei în funcție de eveniment și de cine-i asmute. Au de unde alege: unguri, țigani, pocăiți, homosexuali, mai nou USL-iști/ băsiști, toți sunt numa` buni de tăbăcit. În condiții normale poți trăi lângă ei. Însă, dacă patria o cere, e vai de pielea ta. Mai grav e că-n astfel de momente,ei joacă chiar rol de lideri de opinie. Pentru cei cu privirea tâmpă, ironică, resemnată, plictisită, sau obosită. Așa se face că am fost singura țară din zonă unde comunismul a căzut așa cum se cade, adicătelea cu sânge, împușcături, grozăvii  și alte-alea. Pe urmă am avut vreo câteva mineriade, cu grozăviile de rigoare, un martie `90 care ne-a întors în evul mediu (aici și ungurii erau la fel de patrioți), vreo câteva bumbăceli pe ici-colo, pe teme religioase, altele pe teme politice, ultima iarnă cu peripeții și o criză politică cu năbădăi. Ce leagă toate aceste evenimente e același tricolor sub care patriotismul e mai neînfrict. În rest, luptători sau pașnici, majoritari sau tolerați, toți ne ducem sărăcia de pe azi pe mâine. Ne sperie un eventual succes și nu cutezăm să ne dorim mai mult. Românul nu știe să fie patriot în vreme de pace. Habar n-are cum e să-și iubească țara când toarnă asfalt, sau când e la picnic cu prietenii. În trafic, sau la rând în supermarket. Nu-și dorește să le calce pe urme de pildă marelui Brîncuși, sau lui Henry Coandă, când e mai distractiv să fii Dorel. 

   Am fost vrăjit urmărind la televizor o emisiune despre mega-construcții în America. Ce mi-a  atras întreaga simpatie n-a fost repeziciunea cu care se făcea totul și încă perfect, nici tehnologia de ultimă oră, ci declarația plină de pasiune a unui simplu muncitor. Un nene care turna betoane. „Asta”, zicea el, ”știm noi să facem și o facem cel mi bine. Construim America.”

   Acum vreo lună eram în aeroportul din Sibiu, așteptându-mi avionul. Aeroportul, micuț dar curat și cochet. Lângă mine o doamnă de vreo treizeci de ani cu un copil de vreo cinci. Mâncau, dădeau pe jos, copilul zbiera și-mi frământa-n picioare bagajul. Mama vorbea răstit la telefon. La plecare, au lăsat pe scaune toată urma festinului lor. După vreo trei ore, în aeroportul din Stuttgart. Aceeași doamnă, cu copilul de mână. Copilul ușor agitat. ”Stai mamă frumos, că aici nu ești în România!”, l-a scuturat ea nervoasă. Și ca o dovadă de bună purtare, privi cu smerită supunere în ochii paznicului. Nu șiu de ce, dar m-am simțit umilit.

   Patriotismul nu e un subiect pe care să-l discuți cu fitecine. Ori îți răcești gura  de pomană și plictisești lumea, ori dai peste cine știe ce nebun. Cel mai bine e să cauți alte subiecte de discuție. De interes general și... ușoare. Cât mai ușoare!...

   

Lecție inutilă de ambiție

Cu toții îl cunoaștem. Are pantofii uzați, pantaloni kaki și ponosiți și un pulover tricotat. Privire blândă, cărare într-o parte, vraful de ziare la subraț și... eufemistic spus, multă înțelegere. Dascălul e îndrăgit in absentia de către elevi, pentru că el pricepe că programa e încărcată, colegii lui pretențioși, iar bieții învățăcei cu priviri cristaline, obosiți. Orele lui sunt în general ultimele sau primele, și de cele mai multe ori lipsesc cu desăvârșire. Abia așteaptă ca o șefă de clasă blonduță, ușor țâfnoasă să-l caute la sala profesorală pentru a ,,amâna'' ora. Mediile sunt încheiate prompt, mulțumesc întreaga clasă, iar profesorul zâmbește-n colțul gurii cu acea satisfacție de intelectual persecutat de analfabeta conducere a statului. Trist este că dascălii de teapa lui se înmulțesc, fericirea tineretului din bănci fiind garantată. Rar mai găsești un domnu' Trandafir; aer boem, privire inteligentă, spate drept și pretenții mari. Bizar este faptul că după ce elevii-și iau zborul către mărețul viitor ce și l-au migălit cu nasu-n cărți, profesorii căutați sunt aceia pe cale de dispariție. Cei care au făcut din noi oameni și au trezit ambiția de a câștiga un concurs județean ori o olimpiadă. Ceilalți sunt des amintiți cu o oarecare jenă în tonul vocii. Asta pentru că absolventul de liceu a aflat numai la facultate de mitul peșterii al lui Platon. Vina e distribuită: profesorul blazat, plictisit de o muncă nerentabilă profită de inconștiența și lipsa de interes a elevilor. Lecția e tristă, însă este una dintre cele mai pregnante din toate cele pe care le-am învățat pe băncile școlii românești.

Mulți nu o pricep, ori, cine știe, sunt mai ,,perseverenți'' decât mine. Ajung la vârsta mijlocie, salariu nici prea-prea, nici foarte-foarte, bine rotunjit însă atunci când șefu nu-i pe fază. El stă seara la meci cu băieții. Are plasmă nouă pe care nevasta a spânzurat un mileu. Se plânge de ea că e grasă, n-aduce bani în casă și risipește fără să clipească. Își umflă burta de bere, iar noaptea se furișează pentru a prinde la televizor programele cu cerculeț roșu. Ea, țanțoșă, cu părul vopsit roșcat și făcut permanent, unghii ascuțite și papuci comozi din piele, își petrece timpul cu vecinele. Le pregătește zilnic chec și ness. Bârfa e un sport. Regretă că nu s-a măritat cu unul mai bogat, însă altă șansă n-are. Ei votează omul care le face parcuri mai frumoase, montează grătare pentru mititei și face piste de alergat pentru cucoane supraponderale. Următorul prag de vinovăție-regret apare cel mai des odată cu pensionarea, când observă faptul că șeful atât de tras în piept, a trecut în cartea de muncă salariul minim pe economie. Pensia e mică, viața mizeră, iar urâta cu coasă tot mai des invocată.

Lecția românească de ambiție e gratuită și dură. Unii se maturizează, în timp ce alții se refugiază într-un autism al propriei nefericiri. De cele mai multe ori inconștienți. năuci, adepți ai lucrului de mântuială, românii trăiesc în iluzie. De-asta vedete fără celebritate, revoluție cu morți fără ucigași, vinovați fără vină, iar sumbra listă continuă. Standardele rămân minime, proporționale cu ambiția, în timp ce rezultatul e o mentalitate păguboasă, ce de cele mai multe ori îndeamnă politicienii să zâmbească frumos în timp ce trag chiulul de la ședințe de Senat, ori Guvern, Consiliu Local ș.a.m.d.p. Inovația este asociată de cele mai multe ori cu fițele occidentale ori cu teorii conspiraționiste. Într-o astfel de Românie trăim. Într-un perpetuum mobile.
Ridicați standardele, români! Doriți mai mult de la voi și de la conducători! Lecția este mult prea tragică și... trebuie suspendată.

P.s. Mai jos găsiți frumose lecții de istorie prezentate de Neagu Djuvara. Asta în cazul în care tocmai proful de istorie se regăsește în descrierea de mai sus, ori pur și simplu aveți noțiuni de reîmprospătat. Audiție plăcută!
http://www.youtube.com/watch?v=dH9EkvZj3dQ

Puneți mâna pe treabă, maimuțoilor!

     Avem nevoie de eroi! Ca ăia despre care citeam în cărțile de istorie. Niște eroi pentru care patria să fie mai presus de orice. Nu, n-așteaptă nimeni de la ei să se căsăpească cu turcii, nici să moară beliți de șapte rânduri de piei. Ar fi suficient să fie niște conducători integri. Să uite de ei, de propria lor carieră, de familii, sau de prieteni. Să se zbată zi și noapte pentru țară, fără să aștepte aprecierea nimănui. Să adune în jurul lor  adevărații patrioți, indiferent de culoarea lor politică, și să urnească România la deal. Sunt absolut sigur că astfel de oameni ar rămâne în istorie, iar copiii noștri și-ar trânti căciulile de pământ când le-ar rosti numele. În schimb, ce avem?... Niște maimuțoi arțăgoși ce se luptă pentru ciolane. Ale noastre ciolane. De osânză ne-am lecuit de mult. Pieile ne sunt deja tăbăcite și puse la uscat. Ne-au mai rămas ciolanele. Iar pentru ele se face acum moarte de om. De-asta e vânzoleala asta din care nu pricepe nimeni nimic. De-asta nu mai încap cioclii la un loc. Pentru că e criză, iar în vreme de criză galanteriile nu-și au locul...
    La demiterea președintelui, europenii au luat foc. Atâta sodomizare a bunului simț, că de democrație n-are rost să vorbim, n-au mai văzut în viața lor. Cu toții așteptau rezultatul referendumului, oricare ar fi fost el, pentru a pune capăt răzmeriței. Habar n-aveau ei că circul, în toată lehamitea lui abia începea. De-ale românilor...
    După cum am văzut, în vâltoarea luptei, totul e permis. S-au luat la puricat teze de doctorat, lucrări de licență, extemporale, decupje din grădiniță, tot-tot-tot. S-au trecut pe nume, cam cum ai răpi o chivuță în ziua nunții, mai toate instituțiile independente (hai siktir!). S-a umblat cu urna prin sate, cam cum ai umbla cu sorcova. S-a furat ca-n codru. S-a dat la glezne pe unde s-a putut. Când orice om responsabil s-ar fi liniștit, ei s-au apucat să refacă listele electorale. Ca la noi la nimeni. După vot refacem listele. Să iasă cumva. Și pun-te nene pe numărat... Spurcat mai era și Caragiale...
    N-am priceput de ce ne mai băgau și pe noi în toată balega. Așa-i cu omul prost. Cum să nu pricepi că și unii și alții doar pentru noi se zbat?... Și ne-au învrăjbit. USL-iștii de-o parte și băsiștii de cealaltă. Mitraliere ne mai trebuiau și eram ca-n Africa.
    Acum, cu chiu-cu vai, Curtea Constituțională a decis. Asta, pentru niște oameni normali ar însemna sfârșitul tămbălăului. La noi însă, greul de-abia  începe...

P.s. Mi-am amintit de clipul ăsta amuzant în timp ce urmăream știrile despre listele electorale. Ne-au calculat, oare, așa cum numără Mălaele sticlele de vin?
http://www.youtube.com/watch?v=VWJAZg4dAlo

Lady Gaga, măr al discordiei pentru politicienii români

Faptul că Lady Gaga concertează pe plaiul mioritic nu mai este o noutate. Nici măcar faptul că are darul de a însoți controverse nu mai dă palpitații oamenilor de rând. Că este vorba de o ținută dezgustătoare din carne crudă, subtilitatea prin care atrage atenția asupra dualității sexualității ei sau veșnicele dispute pe tema unei apartenențe la francmasonerie, Lady Gaga este o veritabilă drama queen. Dar de ce-oi pălăvrăgi eu despre asta? Până la urmă toate cele enumerate pot ține de genialitatea artistului sau, mă rog, minuțiozitatea cu care atrage privirile unui întreg mapamond.
Concertul de mâine va fi o premieră pentru România, însă surpriza nu este numai a românașilor ce abia așteptau să vadă celebritatea în București. Pentru prima dată Lady Gaga poate sta liniștită, fără să se mai preocupe de iscarea vreunui nou scandal. Ghiciți cine are grijă de asta? Ta-daaam! Dragii noștri politicieni! Adicătelea s-au plictisit și ei de circul cu referendumul??!! Probabil (poate suna malefic, însă îmi râde mustața). Ponta, împătimit consumator de cultură - a se vedea numai numărul publicațiilor sale, este vădit agasat de contribuția din banii statului în organizarea evenimentului. Vinovatul: tot o blondă controversată, Udrea! Cu o bizară cordialitate, blonda aruncă pisica moartă în ograda actualului ministru al turismului, Hellvig. În plus apără această acțiune a lui Hellvig. Numai mie mi se pare neobișnuit de prietenoasă? Aici vedeți întreaga amabilitate. Situația este mai mult decât comică. Câștigul e în faptul că Gaga e în vacanță la noi. We were born this way!